Mai mult de un român din cinci a trecut de 65 de ani, iar peste un milion dintre ei trăiesc singuri. Cifrele vin din Barometrul ABC și ridică o întrebare la care statul nu are încă un răspuns: cine îi îngrijește pe acești oameni când copiii sunt la sute sau mii de kilometri, iar sistemul public de îngrijire abia există? La 1 ianuarie 2026, aproape 3,9 milioane de persoane, adică 20,5% din populația rezidentă, aveau cel puțin 65 de ani. Proiecțiile arată că ponderea ar putea urca la aproximativ 31% până în 2050.
Datele arată că problema nu se reduce la faptul că oamenii locuiesc singuri. Aproximativ unul din trei seniori trăiește singur, iar estimările din 2025 vorbesc de circa 1,35 milioane de vârstnici în această situație. Singurătatea propriu-zisă e însă mai răspândită: în orașe, trei din cinci seniori se confruntă cu ea, iar pentru aproape 310.000 nivelul e estimat ca foarte ridicat. Unul din patru vorbește cu cel mult o persoană într-o lună. O treime spun că nu primesc aproape deloc sprijin, nici moral, nici practic.
Explicația ține în mare parte de ultimele trei decenii. Aproape 29% dintre seniorii de la oraș spun că nu își au copiii în apropiere, pentru că aceștia locuiesc în alt oraș sau în altă țară. Este prețul social al migrației. Banii trimiși acasă plătesc facturi, iar apelurile video țin legătura. Niciuna nu ajută însă un părinte să se ridice după o cădere și nu observă, de la o zi la alta, că acesta începe să nu mai facă față singur. La sate, unde dispar școli, cabinete medicale și curse de autobuz, distanța până la cel mai apropiat medic devine ea însăși o formă de izolare. Concluzia barometrului este că în România o bătrânețe sigură nu mai poate depinde de cât de aproape locuiesc copiii.
Sărăcia agravează situația. În 2024, aproape 30% dintre românii de peste 65 de ani erau în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar aproape unul din cinci trăia în deprivare materială și socială severă. Pentru un om singur, lipsa banilor înseamnă de obicei renunțarea la exact lucrurile care l-ar ține independent: transportul, un aparat auditiv, ședințele de recuperare, câteva ore de ajutor în casă. Fără ele, apar mai repede dependența și internările, iar acestea costă mult mai mult, atât familia, cât și sistemul de sănătate.
Barometrul contrazice și ideea că vârstnicii nu vor ajutor de la străini: 59% dintre seniorii din mediul urban se declară deschiși la programe de sprijin. Problema e mai degrabă că serviciile lipsesc. România alocă îngrijirii de lungă durată doar 0,3% din PIB, față de o medie OECD de 1,7%. Are aproximativ un lucrător formal de îngrijire la 100 de persoane de peste 65 de ani, în timp ce media OECD este de cinci. Paradoxul e că mulți dintre cei care ar putea face această muncă au plecat să îngrijească vârstnici în alte țări europene.
Presiunea va crește odată cu ieșirea la pensie a generațiilor numeroase născute după 1967, iar numărul celor activi care pot sprijini vârstnicii scade. Pentru autorități, alegerea ține mai puțin de costul unui sistem de îngrijire la domiciliu și în comunitate și mai mult de momentul în care va fi construit. Cu cât se amână, cu atât mai multe cazuri vor ajunge la spital sau în urgență, unde ajutorul costă mai mult și vine mai târziu.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original