Ilie Năstase ajunge din nou pe o scenă unde e prezentat ca o legendă, nu ca un personaj controversat. La 80 de ani, fostul lider mondial e unul dintre invitații de marcă ai Festivalului Sportului de la Trento. Ediția a noua începe pe 1 octombrie și ține până pe 4 octombrie. Alături de el, România o mai are la festival pe Nadia Comăneci, 64 de ani, așa că două dintre cele mai cunoscute nume din sportul românesc vor fi în același loc, în fața publicului italian.
Năstase urcă pe scenă sâmbătă, 3 octombrie, la ora 12:00, la Palatul Provinciei, iar apariția lui încheie segmentul dedicat tenisului. Organizatorii au construit acest moment ca pe o trecere prin generații. Înaintea lui vor vorbi Fabio Fognini, Roberta Vinci și Marco Cecchinato, jucători care au dus tenisul italian în prim-plan în ultimii cincisprezece ani. Românul vine la final, ca reprezentant al unei epoci în care tenisul arăta cu totul altfel.
Prezentarea făcută de italieni spune destul despre felul în care e văzut astăzi „Nasty”. Ei îl descriu ca pe un jucător care „vine dintr-o altă dimensiune” față de Fognini și îi trec în revistă palmaresul: două titluri de Grand Slam, 58 de turnee câștigate și locul 1 mondial în 1973, primul din istoria clasamentului computerizat. Imediat după cifre vine însă portretul omului. Organizatorii îl numesc „histrionul” și „provocatorul”, sportivul care putea transforma orice meci într-un spectacol.
Cuvântul folosit în italiană, „histrione”, a fost tradus în presa românească prin „bufon”, dar sensul e mai nuanțat. Termenul îl descrie mai degrabă pe actorul care joacă pentru public decât pe cel care se face de râs. De altfel, italienii țin să adauge că în spatele trucurilor se afla „un jucător de tenis de calitate”, capabil să îmbine voleul cu o mare varietate de lovituri de pe fundul terenului. Spus altfel, teatrul nu ascundea lipsa de talent, ci era doar ambalajul unui joc complet.
Pentru Năstase, invitația are și o valoare de imagine. Acasă, numele lui apare de ani buni mai des în legătură cu ieșiri publice discutabile decât cu tenisul. În Italia, unde a câștigat mult și unde publicul îi ține minte stilul, e tratat ca un capitol din istoria sportului. Festivalul de la Trento îi oferă exact ce îi lipsește uneori în România: o scenă pe care se vorbește despre tenisul lui, nu despre scandaluri.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original