Reducerea cu 25% a salariilor din sectorul bugetar, anunțată de Guvernul Boc în mai 2010, rămâne una dintre cele mai dure și mai contestate decizii economice de după 1989. A venit într-un moment în care România nu își revenise din șocul crizei financiare mondiale și depindea de banii împrumutați de la FMI, Uniunea Europeană și alte instituții multilaterale.
Cifrele de atunci explică miza. Potrivit FMI, PIB-ul real al țării scăzuse cu 7,1% în 2009, după anii de creștere accelerată dinaintea crizei. Deficitul bugetar ajunsese la 7,3% din PIB la finalul aceluiași an. Cererea internă era slabă, șomajul crescea, iar creditele neperformante se adunau în bănci. Reducerea deficitului devenise o condiție pentru a păstra acordul cu creditorii externi.
În ziua ședinței de Guvern, premierul Emil Boc a spus că Executivul va propune tăierea fondului de salarii cu 25% și în companiile cu capital majoritar de stat, printre care CEC și Eximbank. Declarația a fost relatată atunci de Mediafax și reluată de Cuvântul Libertății în ediția din 13 mai 2010.
Pachetul inițial mergea și mai departe, cu o reducere de 15% a pensiilor. Curtea Constituțională a respins însă măsura, pe care a considerat-o neconstituțională, iar Guvernul a trebuit să caute alte surse de economii pentru a ajunge la ținta de deficit.
Pentru legile austerității, Boc și-a asumat răspunderea în Parlament. Argumentul său a fost că o ieșire din acordul cu Comisia Europeană și FMI ar fi dus România la incapacitate de plată, deci la imposibilitatea de a plăti salarii și pensii. „Suntem în mijlocul unei crize fără precedent”, a spus premierul, adăugând că nimeni nu a putut prevedea criza și că statele din UE își reduc și ele cheltuielile publice. Efectele s-au văzut mai ales în scăderea consumului și în nemulțumirea populației față de deciziile Executivului.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original