Un bărbat de 50 de ani, care a copilărit într-un bloc neizolat din epoca comunistă, a povestit într-un text publicat duminică, 11 octombrie 2026, cum arăta viața de zi cu zi în anii ’80 și de ce refuză ideea că acea perioadă ar merita regretată. Mărturia, semnată de jurnalistul Liviu Popescu, a pornit de la propria lui copilărie și s-a încheiat cu un mesaj direct împotriva nostalgiei față de regim.
Familia de patru persoane, doi părinți și doi copii, locuia într-un apartament cu două camere de 45 de metri pătrați, la etajul 4. Frigul se simțea încă de la mijlocul toamnei, iar igrasia revenea mereu prin zugrăveala pe care tatăl o tot refăcea. Prin tavan se infiltra apă din cauza izolației sumare. Apa caldă venea o zi dimineața și o zi seara, iar curentul se oprea în fiecare seară, la orele de vârf, cel puțin o oră. Se descurcau cu lampa sau cu lumânarea de botez, iar apa rece o strângeau în cadă pentru toaletă.
Autorul își amintește că oferta de televiziune era subțire: două-trei ore de program, extinse doar de Revelion, la 1 și 2 mai și pe 23 și 24 august, cu seriale din țările socialiste și cu filme istorice. În magazine lipseau cafeaua, blugii sau pantofii, iar pâinea și laptele se luau după cozi lungi. El se consideră totuși privilegiat, pentru că mama lucra în comerțul socialist și familia nu aștepta la coadă la carne. Când veneau rude în vizită, se dormea pe jos, pe plăpumi și perne.
Copiii se jucau în fața blocului cu pietre, cu fise din capace de bere sau cu petarde improvizate. Vacanțele erau rare: două tabere, la Pucioasa și la Voineasa, una marcată de toalete degradate, cealaltă de foame, și patru drumuri la mare cu părinții, trei prin sindicat și unul la rude, în Murfatlar. Restul verilor îi petrecea la bunica de la țară.
La 14 ani, odată cu 1989, viața lui s-a schimbat, scrie autorul. Azi are o casă la Mihăești, la 15 kilometri de Râmnic, cu animale și cu planuri de grădină, vie și livadă. Fiul lui, aproape major, cântă la bas și va primi de ziua majoratului o excursie la Napoli. Textul se termină cu o replică a lui Radu Pârschivescu, pe care autorul o ia drept deviză: cea mai urâtă zi de după 1989 e mai frumoasă decât cea mai frumoasă zi de dinainte.
Sursă text și foto: Mureș Știri / ArdealNews — articolul original