Motorul care a dus România din coada Uniunii Europene aproape de media blocului comunitar s-a oprit aproape complet. După o creștere de 4,2% în 2022, economia a încetinit an de an: 2,3% în 2023, 0,9% în 2024 și doar 0,7% în 2025. Pentru 2026, cele mai multe estimări indică o stagnare, iar o eventuală revenire abia în 2027. Întrebarea nu mai este dacă modelul de până acum s-a epuizat, ci ce îl poate înlocui. Răspunsul care se conturează este unul incomod pentru clasa politică: o creștere bazată pe investiții productive, tehnologie și oameni mai bine pregătiți, nu pe consum alimentat de majorări de venituri și cheltuieli bugetare.
Recuperarea din ultimele două decenii a fost reală. În 2007, PIB-ul pe locuitor al României, calculat la paritatea puterii de cumpărare, era de aproximativ 44% din media UE. În 2025 ajunsese la 78%, deci un salt de circa 34 de puncte procentuale în mai puțin de 20 de ani, unul dintre cele mai rapide ritmuri de convergență din Uniune. Media națională ascunde însă o țară împărțită în două. București-Ilfov a trecut cu mult peste nivelul european, în timp ce unele regiuni din est și sud au rămas sub jumătate din el. Încetinirea de acum nu se explică doar prin cererea slabă din afară. Ea arată și dezechilibrele acumulate în anii în care creșterea a fost cumpărată în bună parte pe datorie publică, iar consolidarea fiscală pe care România e obligată acum să o facă închide tocmai robinetul care a alimentat consumul.
Pe termen scurt, singura sursă importantă de bani rămâne Bruxelles-ul. Planul Național de Redresare și Reziliență valorează aproximativ 21,4 miliarde de euro, adică vreo 6% din PIB. Prin politica de coeziune 2021–2027 România mai are la dispoziție circa 30,9 miliarde de euro, iar cu cofinanțarea națională programele pot ajunge la aproximativ 42 de miliarde. Se adaugă fondurile din politica agricolă comună și aproape 2,1 miliarde de euro prin Fondul pentru Tranziție Justă. Pusă laolaltă, suma depășește o cincime din PIB-ul anual. Nu se cheltuie toată într-un an, dar ordinul de mărime arată că absorbția nu e un detaliu tehnic. Ea poate decide dacă economia iese sau nu din stagnare.
Banii europeni lucrează pe două planuri. Imediat, șantierele de autostrăzi, căi ferate, spitale, școli și rețele energetice aduc comenzi pentru firme și locuri de muncă. Pe termen lung, contează mai mult ce rămâne după ce pleacă excavatoarele: transport mai ieftin și mai rapid, piețe mai accesibile pentru companii și o țară mai atractivă pentru investitorii privați. Riscul este cunoscut. Orice întârziere la implementare sau la plăți transformă acești bani dintr-o oportunitate într-o sumă pierdută, iar administrația românească nu are un istoric care să liniștească pe cineva.
Cea mai interesantă parte a diagnosticului e structura investițiilor. La prima vedere, România stă bine: formarea brută de capital fix reprezintă aproximativ un sfert din PIB, peste media UE de circa 22%. Doar că o parte importantă din acest efort vine din sectorul public, iar investițiile companiilor bat pasul pe loc de câțiva ani, descurajate de cererea externă slabă, de creditul scump și de schimbările fiscale repetate. În plus, banii merg mai ales în construcții și infrastructură, în timp ce investițiile în cercetare, tehnologie, proprietate intelectuală și active digitale rămân modeste. Asta e, de fapt, miza următorului val de creștere: o economie care toarnă beton poate recupera decalaje, dar ca să urce mai sus pe lanțul valoric are nevoie de firme care investesc în inovare. Iar firmele fac asta doar când au un orizont fiscal previzibil, lucru pe care statul român nu l-a oferit în ultimii ani.
Sursă text și foto: Ziarul Financiar — articolul original