Trandafirul negru din Halfeti, floarea care a făcut celebru un orășel pe jumătate înghițit de Eufrat, nu este nici cu adevărat negru, nici unic în lume. Asta spun botaniștii și horticultorii consultați pe tema karagül, soiul pe care localnicii îl prezintă drept o minune ce înflorește doar la ei. Pentru comunitatea din provincia Şanlıurfa, în sud-estul Turciei, nuanța exactă a petalelor contează însă mai puțin. Floarea a devenit simbolul unui loc care și-a pierdut o parte din trecut sub apă și trăiește astăzi din povestea lui.
Karagül este identificat ca soiul „Louis XIV”. Petalele au, de fapt, un roșu extrem de închis, iar impresia de negru e cea mai puternică atunci când bobocul este încă strâns. Michael Marriott, expert britanic în trandafiri, crede că, probabil, nicio floare numită „neagră” nu este cu adevărat neagră. Guy Barter, horticultor-șef la Royal Horticultural Society, e mai îngăduitor: o floare atât de închisă la culoare e „suficient de neagră” pentru orice scop practic. Nici ideea că soiul crește doar aici nu se confirmă. Ali İkinci, profesor de botanică la Universitatea Harran din Şanlıurfa, spune că karagül nu este o specie endemică a Halfeti. Clima, solul și ecologia zonei fac însă ca florile de aici să iasă mai întunecate decât în alte locuri. În lume sunt cunoscute aproximativ 20 de variante de trandafiri negri.
Mitul are totuși o explicație, iar ea ține de istoria recentă a orașului. În anul 2000, după construirea barajului Birecik, apele au acoperit două orașe și zece sate mai mici, iar peste 6.000 de oameni au trebuit să se mute. La Halfeti, care avea atunci în jur de 2.600 de locuitori, aproximativ 40% din localitate a ajuns sub apă. Casele de piatră, prăvăliile și o bună parte din Moscheea Centrală (Merkez Camii), veche de aproape două secole, au dispărut sub lac. Casele mai de pe deal au rămas deasupra apei, iar o parte dintre localnici locuiesc și acum în ele. „Nu poți aduce cultura înapoi; cultura rămâne sub apă”, i-a spus lui CNN istoricul și ghidul local Erhan Yıldırım.
Barajul, înalt de circa 61 de metri și lung de aproximativ 2,4 kilometri, face parte dintr-un program mai amplu de baraje pe Tigru și Eufrat, gândit pentru dezvoltarea Anatoliei de sud-est. Hidrocentrala produce în jur de 2.500 GWh pe an, iar lacul de acumulare, de aproximativ 52 de kilometri pătrați, a fost proiectat să irige 70.000 de hectare de teren agricol. E un calcul clasic între dezvoltare și patrimoniu. Ankara a câștigat energie și apă pentru agricultură, iar prețul l-au plătit comunitățile mutate și memoria unor locuri vechi de secole. Mai e un aspect, deloc neglijabil: controlul Turciei asupra apelor Eufratului este de ani buni un subiect sensibil pentru statele din aval.
La Halfeti, schimbarea s-a văzut mai întâi în buzunarele oamenilor. Un oraș care trăia din creșterea animalelor, din agricultură și mai ales din fistic trăiește acum din turism. Casele au fost transformate în restaurante și cafenele, unele plutesc pe lac, deasupra fostelor străzi. Vizitatorii străbat orașul vechi cu barca, cu skijetul sau cu flyboardul, iar scufundările au devenit tot mai căutate, și pentru că sub apă se află o rețea de peșteri naturale de calcar. În 2020, campioana turcă la apnee Şahika Ercümen a coborât aici ca să atragă atenția asupra poluării cu plastic. În 2013, Halfeti a intrat în rețeaua Cittaslow a „orașelor lente”, care recunoaște localitățile ce își păstrează cultura și tradițiile.
La aproximativ o oră cu barca pe Eufrat se află cetatea Rumkale, poate cel mai puternic argument istoric al zonei. Fundațiile ei datează din perioada bizantină, din secolele V-VI. Zidurile care se văd astăzi sunt în mare parte fortificații armenești din secolele XII-XIII, când cetatea era reședința Catholicosului, conducătorul spiritual al Bisericii Armene. Mamelucii au cucerit-o în 1292, iar mai târziu a trecut sub stăpânire otomană. Pentru un oraș care și-a pierdut o parte din trecut sub lac, trandafirul „negru” și ruinele de pe mal au devenit poate cea mai bună carte de vizită, oricât de riguroși ar fi botaniștii cu nuanța petalelor.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original