Pentru mulți copii din sistemul de protecție, diferența dintre a renunța și a merge mai departe poate fi un singur adult care vine constant și rămâne. Pe această idee se sprijină programul Ajungem MARI, care îi cheamă pe oameni să devină voluntari pentru copiii crescuți fără părinți. Mesajul campaniei e simplu și incomod: gesturile pe care o familie obișnuită le face fără să se gândească lipsesc cu totul din viața multor copii.
Pentru un copil care crește acasă, e ceva obișnuit să fie întrebat seara cum a fost la școală. Tot acasă primește ajutor la teme și o vorbă bună înaintea unui examen. Tot de acolo aude că poate reuși, chiar și în zilele în care nici el nu mai crede asta. Într-un centru de plasament, aceste momente nu vin de la sine. Personalul are grijă de mulți copii deodată, iar atenția individuală se împarte. Voluntarii nu înlocuiesc o familie, dar pot umple o parte din golul pe care îl lasă lipsa ei.
Tocmai de aceea contează atât de mult constanța. Un voluntar care vine o dată, face poze și dispare poate face mai mult rău decât bine unui copil care s-a obișnuit deja să fie părăsit. Schimbarea reală vine din relații care țin în timp: același om, săptămână de săptămână, care îi cunoaște pe copii pe nume, le știe notele și le observă progresele. Pentru un adolescent care se pregătește să iasă din sistem, o asemenea relație poate cântări decisiv, de la încrederea în sine până la hotărârea de a continua școala.
Apelul vine într-un moment în care tot mai multe organizații neguvernamentale acoperă ce statul nu reușește să ofere în centrele de plasament și în casele de tip familial. Dezbaterea despre cum se pregătesc tinerii pentru viața de adult după ce părăsesc sistemul de protecție nu e nouă. Problemele cunoscute rămân: abandonul școlar, lipsa unui sprijin după majorat și dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și o locuință. Voluntariatul nu rezolvă aceste probleme structurale, dar le poate atenua acolo unde contează cel mai mult, la nivelul fiecărui copil.
Pentru cei care vor să se implice, întrebarea importantă nu e dacă au timp, ci dacă se pot angaja pe termen lung. Câteva ore pe săptămână, oferite cu regularitate, pot însemna pentru un copil exact adultul care îi spune că poate.
Sursă text și foto: InfoMureș — articolul original