Ideea unui creier care învață mai repede cu ajutorul unui mic curent electric nu mai ține de science-fiction, dar nici nu e încă realitate. Stimularea cerebrală non-invazivă, adică un set de tehnici care modifică temporar activitatea neuronilor fără bisturiu, e studiată intens de peste două decenii. Rezultatele de până acum arată un potențial real, dar și o problemă greu de ocolit: efectele nu apar la fel la toată lumea și nici nu se repetă de fiecare dată. Pentru o tehnologie care ar urma să fie folosită de sportivi, muzicieni, chirurgi sau pacienți aflați în recuperare, această lipsă de predictibilitate cântărește mult.
Metodele diferă, dar ținta e aceeași. Unele trimit curenți electrici slabi prin electrozi așezați pe scalp, altele folosesc câmpuri magnetice sau ultrasunete focalizate. Toate încearcă să influențeze anumite circuite neuronale și, prin ele, neuroplasticitatea, adică acea capacitate a creierului de a se reorganiza și de a crea sau întări conexiuni atunci când învățăm ceva nou. Dacă mecanismul ar putea fi controlat, beneficiile ar ajunge în orice domeniu în care performanța depinde de mișcări complexe, exersate până la automatism. Cercetătorii se uită însă și dincolo de abilitățile motorii, de exemplu la învățarea unei limbi străine.
Experimentele clasice din acest domeniu, care s-au înmulțit după anii 2000, arată destul de simplu. Participanții repetă o secvență de mișcări ale degetelor, asemănătoare exercițiilor la pian, în timp ce primesc stimulare în zonele creierului care controlează mișcarea. Alte studii au urmărit echilibrul, gesturile sportive sau tehnicile chirurgicale. Unele au produs rezultate care au atras atenția: voluntarii stimulați învățau anumite mișcări mai repede sau le rețineau mai mult timp. Altele n-au găsit niciun beneficiu. Iar câteva dintre rezultatele promițătoare nu au mai putut fi reproduse în studiile care au urmat, ceea ce în știință este un semnal de alarmă serios.
Explicația ține în mare parte de felul în care funcționează creierul. Nu există o singură „rețea a învățării” pe care s-o poți stimula ca pe un buton. Fiecare tip de abilitate pune la lucru o combinație proprie de regiuni, unele la suprafață, altele în structurile profunde, greu de atins din exterior. Peste asta se adaugă diferențele dintre oameni: vârsta, anatomia, genetica și chiar nivelul de pregătire de la care pornește cineva pot schimba efectul stimulării. Mai e și varietatea de metode și parametri, de la intensitate la durată și la locul în care se aplică stimularea, iar asta face ca studiile să fie greu de comparat între ele.
Miza nu e doar recordul unui atlet sau dexteritatea unui pianist. Cea mai clară aplicare ar putea fi în medicină, mai exact în recuperarea mișcărilor pierdute după un accident vascular cerebral sau după alte leziuni. Acolo fiecare progres contează mai mult decât un plus de performanță la un om sănătos. Direcția cercetării e acum spre o stimulare mai precisă, adaptată fiecărei persoane și fiecărui tip de abilitate. Până când rezultatele vor fi constante și verificabile, dispozitivele care promit „învățare accelerată” trebuie privite cu prudență: știința nu poate garanta încă ce vând unele dintre ele.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original