Regula care a atras atenția întregii lumi se găsește în Legea Republicii Populare Chineze privind protecția drepturilor și intereselor persoanelor vârstnice. Forma revizuită a legii a intrat în vigoare la 1 iulie 2013, iar textul actual, modificat ulterior inclusiv în 2018, păstrează obligația privind contactul cu părinții.
În sensul acestei legi, „persoană vârstnică” înseamnă un cetățean care a împlinit 60 de ani. Ce spune, de fapt, legea chineză Articolul 18 prevede că membrii familiei trebuie să acorde atenție nevoilor emoționale ale persoanelor vârstnice și nu trebuie să le ignore sau să le neglijeze. Pentru cei care nu locuiesc împreună cu părinții, textul este și mai explicit: aceștia trebuie să îi viziteze sau să îi contacteze frecvent.
Angajatorii sunt, la rândul lor, obligați să respecte drepturile angajaților la concediul pentru vizitarea rudelor, potrivit reglementărilor aplicabile. Obligația nu se limitează însă la o simplă vizită. Un alt articol prevede că persoanele responsabile cu întreținerea vârstnicilor în primul rând copiii trebuie să le asigure sprijin financiar, îngrijire în viața de zi cu zi și sprijin emoțional.
În cazul părinților bolnavi sau care nu se mai pot îngriji singuri, responsabilitățile pot include plata tratamentului și asigurarea îngrijirii. Cât de des trebuie să îți vizitezi părinții Textul folosește o formulare generală vizite sau contacte „frecvente” 0, ceea ce lasă instanțelor posibilitatea să analizeze situația concretă. Încă de la intrarea în vigoare a legii, această lipsă a unei definiții exacte a alimentat dezbaterea privind cât de ușor poate fi aplicată în practică.
Există însă cazuri în care judecătorii au stabilit ei înșiși un program. Curtea Supremă Populară a Chinei a inclus într-o colecție de cazuri considerate reprezentative procesul unui bărbat în vârstă care și-a dat fiicele în judecată. Tatăl ceruse ca două dintre ele să îl viziteze cel puțin o dată pe lună, iar instanța i-a admis solicitarea și a dispus atât efectuarea vizitelor, cât și plata unor sume pentru întreținere și cheltuieli medicale.
Unul dintre primele cazuri devenite cunoscute după intrarea în vigoare a legii s-a produs în 2013, când o femeie în vârstă de 77 de ani și-a dat copilul în judecată. Instanța a stabilit un program concret de vizitare, relatările de la momentul respectiv indicând cel puțin o vizită la două luni. Ce riști dacă nu îți vizitezi părinții Legea națională din China nu prevede o sancțiune fixă și automată pentru simplul fapt că un copil nu și-a vizitat părintele pentru o anumită perioadă.
În schimb, părintele se poate adresa autorităților, poate solicita mediere sau poate merge direct în instanță atunci când consideră că drepturile sale sunt încălcate. Legea prevede explicit dreptul persoanelor vârstnice de a intenta procese în astfel de situații. Instanța poate apoi obliga copilul să ofere întreținere, să suporte anumite cheltuieli și, după cum arată cazurile publicate chiar de Curtea Supremă Populară, să își viziteze periodic părintele.
Situația devine mai serioasă dacă există deja o hotărâre judecătorească definitivă și persoana vizată refuză deliberat să o respecte. Aici intră în joc regulile generale privind executarea hotărârilor din China, nu o pedeapsă specială pentru „nevizitarea părinților”. Autoritățile judiciare chineze au precizat în 2024 că refuzul intenționat de a executa o hotărâre, atunci când persoana are posibilitatea să o respecte, poate atrage sancțiuni și, în cazurile grave, chiar răspundere penală.
De ce a ajuns China să transforme „mersul acasă” într-o obligație legală Explicația este în primul rând demografică. China îmbătrânește într-un ritm rapid. La sfârșitul anului 2025, țara avea 323,38 milioane de persoane cu vârsta de cel puțin 60 de ani, reprezentând 23% din populație.
Persoanele de peste 65 de ani erau aproape 224 de milioane. În același timp, populația totală a țării a continuat să scadă. Autoritățile estimează că populația de peste 60 de ani va depăși 400 de milioane în jurul anului 2035, ceea ce înseamnă peste 30% din populația Chinei.
În paralel, migrația internă masivă a dus milioane de tineri în marile orașe, la sute sau chiar mii de kilometri de părinții rămași în localitățile de origine. Chiar autoritățile chineze au recunoscut că familiile despărțite de migrație întâmpină dificultăți în ceea ce privește îngrijirea persoanelor vârstnice. La toate acestea se adaugă moștenirea politicii copilului unic.
Aplicată timp de decenii, aceasta a contribuit la apariția unui număr mare de familii în care un singur copil adult trebuie să se ocupe de doi părinți și, în unele cazuri, și de bunici. China a renunțat ulterior la politica copilului unic, însă efectele demografice continuă să fie resimțite. O lege care încearcă să transforme tradiția în obligație Există și o componentă culturală importantă.
Respectul și grija pentru părinți asociate tradiției confucianiste a pietății filiale ocupă de secole un loc important în societatea chineză. Prin modificarea legii, autoritățile au încercat practic să dea o formă juridică unei obligații care fusese în primul rând morală: copiii nu trebuie doar să contribuie financiar la întreținerea părinților, ci și să le ofere companie și sprijin emoțional. Chiar Curtea Supremă Populară admite însă că această parte a legii este dificil de executat.
În prezentarea unui caz privind „sprijinul spiritual”, instituția arată că obligația de a-i face pe copii să-și viziteze părinții este mult mai greu de pus în aplicare decât plata unei sume de bani și că vizitele făcute voluntar sunt mai eficiente decât cele obținute prin executare silită.