Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Imaginează-ți o societate în care aproape nimeni nu crede cu adevărat în ceea ce spune public. Nu este nevoie de o conspirație și nici măcar de o minciună coordonată.
Este suficient ca fiecare persoană să creadă că ceilalți cred. Din această situație poate apărea ceva mai puternic decât o simplă neînțelegere: o realitate socială construită pe impresia unui consens care nu există. Aceasta este una dintre ideile centrale ale lui Timur Kuran în Private Truths, Public Lies.
Conceptul prin care autorul explică fenomenul este falsificarea preferințelor: oamenii nu exprimă întotdeauna public ceea ce gândesc în privat. Ei își adaptează declarațiile și comportamentul la ceea ce consideră acceptabil, sigur sau avantajos în mediul social în care trăiesc. La nivel individual, acest comportament pare firesc.
Un om poate evita un conflict, își poate proteja cariera, reputația sau relațiile și poate spune ceea ce se așteaptă de la el. Problema apare atunci când milioane de oameni procedează la fel. Atunci nu mai avem doar indivizi care se adaptează, ci o societate care ajunge să proiecteze o imagine înșelătoare despre propriile convingeri.
Societatea poate fi privită ca o scenă pe care fiecare individ își joacă rolul. Fiecare își cunoaște propriile îndoieli, însă vede doar comportamentul public al celorlalți. De aici apare un paradox: eu știu că nu sunt convins, dar presupun că ceilalți sunt.
Ei pot gândi exact același lucru despre mine. Se formează astfel un cerc autoreferențial. Dacă eu cred că majoritatea susține o anumită idee, voi evita să-mi exprim opoziția.
Tăcerea mea îi face pe ceilalți să creadă că sunt de acord, iar ei devin și mai puțin dispuși să vorbească. În timp, ceea ce a început ca o simplă aparență de consens capătă forța unei realități sociale. De aceea, în teoria lui Kuran, tăcerea este la fel de importantă ca discursul.
Lipsa criticilor poate fi interpretată ca aprobare, deși poate ascunde exact contrariul. Într-o organizație, într-o comunitate sau într-un sistem politic, absența opoziției vizibile nu înseamnă neapărat absența opoziției reale. Această idee schimbă și modul în care trebuie privită stabilitatea.
Un sistem poate părea legitim nu pentru că este susținut profund, ci pentru că nimeni nu vrea să fie primul care îl contestă. Stabilitatea poate fi, astfel, mai fragilă decât pare. Kuran introduce ideea de prag individual.
Nu toți oamenii au aceeași disponibilitate de a-și exprima public dezacordul. Unii sunt gata să vorbească atunci când sunt aproape singuri. Alții au nevoie să vadă că există deja câțiva oameni care gândesc la fel.
Primul individ care rupe tăcerea nu schimbă neapărat opinia celorlalți. Schimbă însă informația pe care aceștia o au despre ceilalți. Persoana care credea „probabil sunt singurul” descoperă că nu este.
Dacă apare un al doilea și apoi un al treilea susținător, costul perceput al exprimării scade. Se produce astfel o cascadă socială. De aici poate rezulta impresia unei schimbări peste noapte.
Revoluțiile, schimbările electorale spectaculoase sau prăbușirea unor sisteme par adesea inexplicabile înainte de a se produce. După eveniment, observatorii spun că societatea s-a schimbat brusc. Poate însă că nu s-au schimbat convingerile oamenilor, ci disponibilitatea lor de a le exprima.
Aceasta este una dintre cele mai puternice intuiții ale lui Kuran: ceea ce devine vizibil brusc poate să fi existat în tăcere foarte mult timp. Teoria devine și mai interesantă în era rețelelor sociale. La prima vedere, internetul ar trebui să reducă falsificarea preferințelor, deoarece aproape oricine poate vorbi public.
În realitate, platformele creează propriile forme de presiune socială. Numărul de aprecieri, comentarii și distribuiri oferă permanent informații despre ceea ce pare popular sau acceptabil. Un utilizator nu reacționează doar la o idee, ci și la percepția sprijinului de care aceasta pare să se bucure.