La zece ani, Luca Dabuleanu are deja un program mai aglomerat decât al multor adulți: școală de la opt la patru, engleză, trei antrenamente de fotbal pe săptămână și abia apoi timp de joacă. Totuși, ce contează pentru el nu e programul, ci ce a învățat de pe teren. Spune că fotbalul l-a format ca om, i-a dat disciplină și spirit de echipă și l-a făcut „un copil mai responsabil”. Povestea lui face parte din seria prin care Ziarul Financiar urmărește sportivii care ar putea deveni campionii de mâine.
Totul a pornit de la tatăl lui, mare suporter al Craiovei. Luca a crescut cu meciurile echipei la televizor, iar pe la patru ani a ajuns pentru prima dată pe stadion. A plecat de acolo fericit și cu dorința să revină. Doi ani mai târziu, tatăl l-a înscris la o echipă de copii. Nu se gândea la performanță, ci la ceva mult mai simplu: băiatul trebuia să facă mișcare, să-și consume energia și să-și ocupe timpul liber. Mama a fost mai sceptică. Îi era teamă de frig, de transpirație și de răceli, adică exact grijile pe care le are aproape orice părinte al unui copil care se apucă de un sport în aer liber.
Pe lângă tată, l-au motivat marile vedete ale fotbalului mondial. Luca îi numește pe Ronaldo, Messi, Neymar și Mbappé ca jucătorii ale căror povești l-au făcut să meargă mai departe. Spune că l-au ajutat și calitățile atletice cu care s-a născut, dar mai ales dorința de a progresa. Își descrie drumul de până acum ca fiind „frumos” și fără obstacole mari. Recunoaște că o mare parte din reușite le datorează tatălui și antrenorului său, Andrei, cei care l-au susținut constant.
Cel mai greu i-a fost după înfrângeri. Spune că a învățat să le vadă ca pe niște lecții care l-au făcut mai puternic. La vârsta asta, o astfel de atitudine contează mai mult decât orice scor. Antrenorii de copii insistă de mult timp că în fotbalul de juniori trebuie urmărit cum se dezvoltă jucătorul, nu clasamentul. Iar mulți copii talentați renunță tocmai pentru că nu suportă frustrarea înfrângerilor. Obiectivul lui Luca arată că a prins ideea: vrea să fie „în fiecare zi puțin mai bun decât a fost ieri”.
Săptămâna lui arată cât îl costă pasiunea asta. Luni și marți, după școală, merge la engleză între patru și șase. Luni, miercuri și vineri se antrenează de la șase și jumătate până la opt. Până la nouă seara se joacă cu prietenii. Recunoaște că e „destul de solicitant”, dar spune că pasiunea pentru fotbal îl ajută să facă față. Programul lui ridică o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți părinți: cât poate duce un copil de zece ani înainte ca sportul să nu mai fie o plăcere și să devină o obligație. Deocamdată, Luca pare să găsească echilibrul între toate acestea, iar în cazul lui jocul a rămas prioritatea.
Sursă text și foto: Ziarul Financiar — articolul original