Nu pierderea unui părinte o face pe cea mai mare parte a răului, ci felul în care copilul este îngrijit după aceea. Aceasta este una dintre ideile centrale pe care psihologa Andreea Ionescu le aduce în discuție pornind de la teoria atașamentului: atunci când pierderea unui părinte este urmată de o îngrijire neadecvată, riscul ca acel copil să ajungă un adult depresiv se dublează. Riscul este și mai mare atunci când pierderea vine dintr-o separare, nu dintr-un deces. Concluzia contează direct pentru familiile care trec prin divorț sau abandon, pentru că arată că relația cu părintele care rămâne poate cântări mai mult decât ruptura propriu-zisă.
Andreea Ionescu este autoarea volumului „Harta invizibilă a atașamentului”, apărut în 2025 la Editura Trei. Explicația ei pornește de la John Bowlby, psihiatrul britanic considerat fondatorul teoriei atașamentului. În 1980, Bowlby descria trei tipuri de experiențe din copilărie care deschid drumul spre depresie. Primul tip este moartea unui părinte, urmată de sentimentul copilului că nu mai are niciun control asupra a ceea ce i se întâmplă, de unde apar lipsa de speranță și disperarea. Al doilea tip apare atunci când copilul încearcă de nenumărate ori să construiască o legătură sigură și stabilă cu cel care îl îngrijește, dar nu reușește. Din acest eșec repetat se formează convingerea că el însuși este „o ratare”, iar orice dezamăgire de mai târziu va părea o confirmare. Al treilea tip e poate cel mai insidios: părintele îi transmite copilului, direct sau indirect, că este incompetent ori că nu merită să fie iubit. Copilul crește apoi cu așteptarea că ceilalți îl vor respinge tocmai când va avea mai multă nevoie de ei.
Cele trei situații au un numitor comun, pe care psihologa îl leagă de lucrările americanului Martin Seligman: copilul le trăiește ca pe ceva ce nu poate controla. Mecanismul este același cu cel pe care Seligman l-a descris pentru depresie în general, în care lipsa de speranță apare atunci când omul se confruntă cu amenințări pe care simte că nu le poate influența în niciun fel. Cercetătorii E. Mark Cummings și Dante Cicchetti au mers și mai departe în 1990. Ei au susținut că un părinte care e prezent fizic, dar indisponibil emoțional, lasă în copil o urmă asemănătoare cu cea lăsată de pierderea reală a celui care îl îngrijește.
Aceiași autori subliniază că efectul unei pierderi diferă de la copil la copil. El depinde de calitatea relației pe care copilul o avea deja cu persoana pierdută și de „modelele interne” despre sine și despre ceilalți pe care și le formase până atunci. Factorii agravanți identificați sunt neglijarea, indiferența și un control parental slab. Cu alte cuvinte, nu e vorba de lipsa dragostei declarate, ci de absența unei prezențe atente și constante.
Și studiile pe adulți susțin această legătură. O cercetare publicată în 1971 de Raskin, Boothe, Reating, Schulterbrandt și Odel a constatat că persoanele cu depresie își descriu părinții, mult mai des decât cei fără un diagnostic psihiatric, ca fiind respingători și lipsiți de sprijin. Trebuie spus că aceste date nu dovedesc o relație directă de cauză și efect, pentru că amintirile despre copilărie pot fi colorate chiar de starea depresivă. Totuși, ele se potrivesc cu ceea ce teoria atașamentului susține de peste patru decenii: rănile psihice ale adultului încep adesea în felul în care a fost, sau nu a fost, văzut copilul.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original