România are gaze, apă, uraniu, cărbune și loc pentru parcuri solare și eoliene. Cu toate astea, în serile geroase de iarnă ajunge să cumpere curent din afara țării, iar firmele plătesc unele dintre cele mai mari facturi din regiune. Diagnosticul pus de Asociația Energia Inteligentă e clar: problema nu ține de resurse, ci de felul în care statul își planifică proiectele și de ordinea în care le face. Într-o analiză despre deciziile care trebuie luate până în 2030, asociația găsește 40 de riscuri majore. Cel mai grav este că țara închide centrale vechi înainte să le fi construit pe cele care ar trebui să le ia locul.
Cifrele din document explică de ce tema a trecut de la birourile specialiștilor la conducerile companiilor. În ultimii doi ani, firmele au plătit electricitatea cu 112% mai scump, gazele cu 126% mai scump, iar combustibilii cu 55% mai scump. Taxele depășesc 26% din costuri. Pentru fabricile care consumă multă energie, asta nu mai e o simplă cheltuială care le strică bugetul. De ea depinde dacă rămân pe piață sau își mută producția acolo unde energia e mai ieftină. Dumitru Chisăliță, președintele asociației, care semnează analiza, avertizează că fără măsuri coerente prețurile vor fluctua și mai tare, industria va pierde teren, iar numărul consumatorilor vulnerabili va crește.
Problema de fond este decalajul dintre planuri și execuție. Grupurile pe cărbune ies din sistem după un calendar asumat față de Bruxelles, dar centralele pe gaze care ar trebui să le înlocuiască întârzie. La fel întârzie proiectele nucleare și hidroenergetice amânate de ani de zile. În paralel, regenerabilele se dezvoltă repede, dar rețelele de transport și capacitățile de stocare nu țin pasul. Rezultatul e un sistem care, în zilele însorite și cu vânt, are uneori mai multă energie decât poate folosi, iar seara, când crește consumul, rămâne fără sursele flexibile care să acopere golul. Atunci intervin importurile, la prețuri stabilite în altă parte. Autorii rezumă situația astfel: România nu va duce lipsă de proiecte, ci de sincronizarea lor.
Analiza critică și modul în care sunt tratate gazele din Marea Neagră. Exploatarea lor avansează, dar lipsește o strategie industrială clară despre cum pot fi folosite în țară, ca să nu fie doar vândute ca materie primă. Aici se joacă, probabil, cea mai mare miză din deceniul următor. Gazul extras în larg poate alimenta chimie, îngrășăminte și centrale moderne. Dacă nu există cine să-l folosească local, beneficiul se reduce la redevențe, iar oportunitățile industriale ajung în alte economii. Asociația mai reproșează statului că privește energia mai degrabă ca pe o sursă de bani pentru buget decât ca pe o infrastructură de care depinde competitivitatea, iar asta se vede direct în facturi.
Ca soluție, asociația propune zece măsuri urgente, însoțite de obiective măsurabile pentru finalul deceniului. Printre ele se numără păstrarea capacităților pe cărbune până când înlocuitorii sunt efectiv funcționali, finalizarea noilor centrale, valorificarea gazelor din Marea Neagră și investiții în rețele și stocare. Niciuna dintre idei nu e nouă. Noutatea e insistența pe ordinea în care trebuie făcute lucrurile. Rămâne de văzut dacă autoritățile pot renegocia calendarele asumate și pot grăbi șantierele blocate, pentru că până în 2030 mai sunt puțini ani, iar un proiect energetic mare durează de obicei mai mult.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original