Apa de la robinet din Longyearbyen, principalul oraș din arhipelagul norvegian Svalbard, nu poate fi băută de aproape o jumătate de an, după ce dezghețarea permafrostului a spălat metale din roci în lacul din care se alimentează localitatea. Recomandarea autorităților de a nu consuma apă din rețea rămâne în vigoare, iar cei aproximativ 2.600 de locuitori depind de măsuri de urgență, relatează The Guardian.
Primele avertismente au fost emise în septembrie 2025, când analizele au arătat că nivelul manganului din apa potabilă era de 25 de ori mai mare decât valoarea de referință de 50 de micrograme pe litru, recomandată de Institutul Norvegian de Sănătate Publică. Primarul Terje Aunevik a spus că apa orașului nu a fost niciodată de calitate foarte bună, din cauza sedimentelor, dar că o creștere a manganului de asemenea amploare a fost neobișnuită. Expunerea prelungită la concentrații ridicate poate afecta sistemul nervos, mai ales la copii și la sugari.
Concentrațiile de mangan au scăzut între timp, dar situația nu s-a rezolvat. La începutul lui 2026, noi analize au arătat depășiri ale limitelor recomandate și pentru sulfați și nichel, motiv pentru care interdicția de facto a rămas. Autoritățile au instalat un rezervor central cu apă purificată, de unde locuitorii își pot umple gratuit recipientele.
Mecanismul din spatele problemei ține de climă și de geologie deopotrivă. Longyearbyen, situat la circa 1.300 de kilometri de Polul Nord, se încălzește de cinci până la șapte ori mai repede decât media globală, iar temperaturile de toamnă au crescut cu până la patru grade Celsius pe deceniu. Permafrostul, stratul de sol și rocă care rămâne înghețat tot anul, cu excepția porțiunii de la suprafață ce se dezgheață vara, se retrage, iar rocile până atunci izolate intră în contact cu apa și oxigenul.
În zonă, fost centru minier, rocile conțin pirită, mineral cunoscut drept „aurul proștilor”. Marjolaine Verret, specialistă în permafrost la University Centre in Svalbard, explică faptul că pirita se oxidează la contactul cu apa și aerul și produce aciditate, ceea ce ajută la dizolvarea metalelor din rocă. Ele ajung apoi în cursurile de apă și în lacul de acumulare Isdammen, lung de circa 2,5 kilometri, sursa principală a orașului. „Problema pe care am avut-o aici, în Longyearbyen, este manganul, dar și alți contaminanți pot fi eliberați din roci”, a spus cercetătoarea, ceea ce sugerează că lista substanțelor problematice ar putea să nu fie încheiată.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original