Dacă limba pe care o vorbești ar decide ce poți și ce nu poți gândi, ai fi, în sens literal, prizonierul propriei gramatici. Asta susține, în forma ei tare, ipoteza Sapir-Whorf, una dintre cele mai disputate idei din lingvistica secolului XX: structura unei limbi nu doar descrie realitatea, ci îți ordonează felul în care o observi.
Miza nu ține de vocabular, adică de câte cuvinte are o limbă pentru zăpadă sau pentru nuanțele de albastru. Contează categoriile obligatorii pe care gramatica ți le impune: cum împarți timpul, cum localizezi lucrurile în spațiu, dacă trebuie sau nu să precizezi cine a făcut o acțiune. Doi martori ai aceluiași moment pot ajunge astfel la percepții diferite, pentru că fiecare trece experiența printr-un filtru gramatical propriu, pe care de regulă nu îl observă.
Mult timp, teoria a rămas o dispută de specialiști. Publicul larg a întâlnit-o abia în 2016, prin filmul Arrival (Sosirea). Eroina pelicula învață scrisul unei specii extraterestre, ale cărui simboluri nu se înșiră linear, ci formează un cerc în care gândul întreg există deodată. Pe măsură ce îl stăpânește, își pierde obișnuința de a trăi trecutul, prezentul și viitorul în ordine, iar scenariul de science-fiction ilustrează, în exagerare, exact ideea lui Whorf.
Trebuie spus că versiunea radicală, în care limba ar închide gândirea într-un tipar fix, e respinsă astăzi de majoritatea lingviștilor. Cercetările mai recente susțin mai degrabă o influență moderată: limba înclină atenția și memoria într-o direcție, fără să închidă drumul spre alte moduri de a gândi. Altfel, nici traducerea, nici învățarea unei limbi străine n-ar fi posibile. Tocmai de aceea întrebarea rămâne utilă: nu dacă limba ne limitează, ci cât din ceea ce considerăm firesc ține de obișnuința de a gândi într-o anumită limbă. Subiectul a fost readus în discuție într-un material publicat în Cluj, de un autor cu studii de lingvistică avansată.
Sursă text și foto: Informația de Cluj — articolul original