România a parcurs un drum sinuos, în ultimii aproape 20 de ani, care a dus la o evoluţie paradoxală. Pe de-o parte am înregistrat creşteri record ale PIB per capita în regiunea noastră, pe de altă parte am acumulat dezechilibre macroeconomice fapt care a determinat cronicizarea deficitelor gemene.
În 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, produsul intern brut pe locuitor al României, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, era de aproximativ 10. 800 de euro. În 2024, nivelul său era de aproximativ trei ori mai mare, respectiv circa 31.
000 de euro. În aceeaşi perioadă, media europeană a crescut de la 24. 700 la 39.
700 de euro. Am avansat, aşadar, într-un ritm considerabil mai rapid decât media Uniunii, astfel că de la doar 44% din media europeană în 2007, am ajuns la aproximativ 79% în 2024. Este o performanţă remarcabilă, la care sectorul IMM-urilor a avut o contribuţie esenţială.
Şi totuşi, acest nivel ne plasează abia pe locul 18 între cele 27 de state membre, de aceea drumul convergenţei nu este încheiat, iar etapele pe care le avem de parcurs în continuare sunt semnificativ mai dificile. Aşa cum se discută tot mai des în mediul economic, modelul care ne-a adus până aici îşi epuizează resursele. Nu doar pentru că România, ca şi alte economii emergente aflate într-o etapă similară de dezvoltare, are nevoie de soluţii diferite pentru a evita capcana venitului mediu şi a menţine ritmul convergenţei, ci şi deoarece contextul global este acum complet diferit şi considerabil mai dinamic.
Cadrul macro-financiar de după criza financiară globală a fost o îmbinare de circumstanţe cu o probabilitate extrem de redusă de a se repeta în viitorul apropiat. Multe economii emergente din regiune se bucurau de un spaţiu fiscal generos, cu un nivel redus al datoriei publice. Dobânzile atinseseră minime istorice.
Costurile cu forţa de muncă erau reduse, iar capitalul local era folosit din plin pentru finanţarea afacerilor şi investiţiilor noi. În acea perioadă, raportul credite pe depozite era încă puternic supraunitar, în contrast semnificativ cu trendul descendent pe care acesta l-a avut ulterior şi cu situaţia actuală. Totodată, fondurile europene şi investiţiile străine directe alimentau la rândul lor creşterea economică, iar perioadele de după crizele financiare sunt, prin natura lor, caracterizate de rate ridicate de recuperare, după cum arată unele studii de specialitate.
Niciunul dintre aceşti factori nu mai poate fi considerat astăzi de la sine înţeles. Este puţin probabil ca datoria publică să revină la nivelurile de atunci. Dobânzile nu mai sunt la minime istorice, inflaţia este alimentată de o succesiune de şocuri de ofertă, iar avantajul costurilor salariale reduse s-a diminuat considerabil.
Acest tablou conduce către o concluzie evidentă care trebuie conştientizată cu claritate: cel puţin, pentru un timp îndelungat de acum înainte, nu ne vom mai putea baza pe aceleaşi surse de creştere economică ca în perioada trecută. În mediul economic actual, o condiţie esenţială pentru creşterea economică este ca productivitatea să sporească. Una dintre veştile bune este că avem un sector antreprenorial matur: vechimea medie a firmelor este de 16 ani, iar 86% dintre antreprenori sunt absolvenţi de studii superioare.
Ne putem baza, aşadar, pe un nivel important de experienţă antreprenorială şi de educaţie, ceea ce poate sugera că există capacitate de adaptare la mediul de afaceri aflat în schimbare profundă şi rapidă. Dincolo de aceste date optimiste, însă, analiza economică ne obligă să privim cu rigoare şi să căutăm soluţii pentru o serie de vulnerabilităţi cunoscute. Prima dintre ele este ceea ce aş numi paradoxul atomizării.
Conform statisticilor oficiale, 58,6% dintre IMM-uri operează sub formă de proprietar unic, în timp ce doar 1,4% depăşesc pragul de cinci asociaţi sau acţionari. Spiritul asociativ este, aşadar, extrem de redus, iar această fragmentare are consecinţe negative directe asupra competitivităţii.