Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ziua Crucii: ce nu ai voie să mănânci pe 14 septembrie Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorită pe 14 septembrie, este una dintre cele mai vechi sărbători creștine și singura zi din calendarul bisericesc ținută cu post aspru, indiferent de ziua săptămânii în care cade. Pe lângă obiceiurile de peste an, tradiția populară leagă această zi și de o serie de interdicții stricte, de la anumite alimente, până la uciderea șerpilor.
Pe 14 septembrie, creștinii prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci , una dintre cele mai vechi sărbători din calendarul bisericesc, aducând aminte de două evenimente importante legate de lemnul Sfintei Cruci. Aceeași zi marchează, în tradiția populară, și granița simbolică dintre vară și toamnă. Prima sărbătoare comemorată este Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului, pe 14 septembrie 335.
A doua este Aducerea, sau întoarcerea, Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, pe vremea împăratului bizantin Heraclius, care a așezat-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Potrivit mărturiei unei cronici anonime, sărbătoarea și-ar avea originea chiar în anul 335: pe 13 septembrie a avut loc sfințirea bazilicii construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, în fața mulțimii de episcopi și credincioși adunați acolo, Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, sfântul lemn al Crucii, pentru ca toți cei prezenți să îl poată vedea și venera. De atunci, 14 septembrie a rămas ziua de prăznuire a Înălțării Sfintei Cruci, în timp ce sărbătoarea de pe 13 septembrie a rămas doar ca o înainte-prăznuire, păstrată încă în Mineiul ortodox.
Singura sărbătoare cu post aspru obligatoriu Înălțarea Sfintei Cruci se ține cu post, pentru că amintește de Patimile și moartea Mântuitorului. Este, de altfel, singura sărbătoare creștină ținută cu post aspru și rugăciune, prezentă atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin (catolic), indiferent de ziua săptămânii în care cade data de 14 septembrie. Tradiția populară leagă Ziua Crucii de o serie de interdicții stricte, transmise din generație în generație: De Înălțarea Sfintei Cruci, se strâng ultimele plante de leac ale sezonului: boz, micșunele, mătrăgună, năvalnic, care se duc la biserică, împreună cu buchete de flori și busuioc, pentru a fi așezate în jurul crucii și sfințite.
Plantele sfințite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite, la nevoie, fie pentru vindecarea unor boli, fie în vechile farmece de dragoste, în cazul năvalnicului. Busuiocul sfințit are, la rândul lui, mai multe întrebuințări tradiționale: se pune în vasele cu apă ale păsărilor din curte, pentru a le feri de boli, în apa de scăldat a fetelor, pentru a nu le cădea părul, și la streșinile caselor, ca protecție împotriva relelor, în special a trăsnetelor. În funcție de zonă, femeile obișnuiesc să împartă căni noi, pline cu miere sau apă curată, alături de un colăcel, ca pomană pentru cei dragi plecați dintre cei vii.
Tot acum, în livezi, pomii care nu au rodit sunt împodobiți cu cruci mici din busuioc sfințit, cu speranța unei recolte bogate în anul următor. Se mai spune că, de Ziua Crucii, florile din grădină „vorbesc” între ele, știind că urmează să se ofilească, iar cele care înfloresc după această dată, precum brândușa de toamnă, erau considerate, în popor, flori ale morților. Calendarul popular consemnează această zi și sub alte denumiri: Cârstovul Viilor, cunoscută mai ales în zonele deluroase și viticole din sudul țării, unde marchează începutul culesului viilor, și Ziua Șarpelui, cunoscută pretutindeni în România.
Potrivit tradiției, aceasta este ziua în care „se închide pământul”, luând cu sine insectele, reptilele și plantele lăsate la lumină odată cu primăvara.