Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Într-o lume care pretinde că funcționează pe baza informației, renunțarea la departamentele de cercetare din marile instituții financiare nu mai este doar un simptom, ci un diagnostic. Două mari grupuri bancare globale au anunțat recent reduceri și reorganizări ale activităților tradiționale de research, într-un moment în care automatizarea și inteligența artificială pătrund tot mai agresiv în analiza piețelor, inclusiv în zona FX și fixed income, că și cum analiza fundamentală ar fi devenit o formă de superstiție medievală.
Fenomenul nu este local, românesc sau accidental. Este parte dintr-o transformare globală în care automatizarea, comprimarea costurilor și standardizarea informației reduc spațiul pentru cercetarea care are prostul obicei de a pune întrebări incomode. Iar în epoca în care confortul intelectual a devenit un bun de larg consum, întrebările incomode sunt tratate ca defecte de fabricație.
Aici Minsky devine mai actual decât multe dintre modelele care i-au ignorat avertismentele. În Stabilizing an Unstable Economy (1986), el arată cum perioadele de stabilitate pot încuraja acumularea progresivă a riscului: tocmai succesul stabilizării poate modifica comportamentul participanților și poate face sistem ul mai fragil. Nu este nevoie, prin urmare, ca cineva să „inventeze” hazardul.
Este suficient să creezi un mediu în care consecințele greșelilor sunt permanent amortizate. Stabilitatea devine un narcotic: liniștește simptomele, dar agravează boala. Când instituțiile care ar trebui să producă informație critică renunță la ea, apare întrebarea dacă decizia de piață nu este înlocuită treptat de decizia politică.
Nu trebuie demonstrată o conspirație pentru a observa mecanismul. Dacă inflația, deficitul, datoria publică, cursul de schimb și costul finanțării sunt tot mai des tratate prin intervenții menite să reducă volatilitatea, atunci semnalul de preț își pierde o parte din funcție. Piața nu mai spune neapărat „acesta este riscul”, ci începe să întrebe „cât timp va mai fi amortizat?
”. Am ajuns să credem că volatilitatea este o formă de agresiune și că piețele trebuie protejate de realitate precum copiii de colțurile mesei. O economie poate fi stabilă pentru că fundamentele sunt solide.
Dar poate fi stabilă și pentru că instituțiile au devenit foarte bune la ascunderea dezechilibrelor. Iar cele două situații nu sunt deloc echivalente. De aici și tentația unei forme de egalizare administrativă a riscului: garantăm depozite, amortizăm pierderi, temperăm volatilitatea, salvăm instituții, menținem lichiditatea, iar apoi ne mirăm că participanții își asumă mai mult risc.
Problema nu este existența protecției în sine, ci faptul că protecția modifică stimulentele. Literatura despre moral hazard este construită tocmai în jurul acestei probleme: atunci când consecințele unei decizii sunt transferate către altcineva, comportamentul se poate schimba. Kydland și Prescott (1977) oferă însă un instrument conceptual și mai potrivit pentru partea politică a problemei: inconsistența temporală.
O politică anunțată astăzi poate deveni tentantă de abandonat mâine, atunci când apar stimulente noi. De aici importanța regulilor credibile și a instituțiilor capabile să reziste tentației de moment. Cu alte cuvinte, nu trebuie să presupunem că politicienii sunt mai răi decât ceilalți oameni.
Este suficient să admitem că și ei răspund stimulentelor. Iar stimulentul electoral are, aproape întotdeauna, orizontul scurt al următoarei alegeri. Aici apare problema băncilor centrale.
Alesina și Summers (1993) au pus în centrul discuției relația dintre independența băncii centrale și performanța macroeconomică. Independența nu este o decorație instituțională, ci un mecanism destinat să împiedice politica monetară să devină instrument electoral. Dar independența de jure nu înseamnă automat independență de facto.