Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. Potrivit celor 16 reclamanți (Monica Cristina Anisie, Andrei Baciu, Sorin Mihai Cîmpeanu, Mihai Culeafă, Alina Ștefana Gorghiu, Ion Iordache, Aneta Matei, Ciprian Pandea, Nicoleta Pauliuc, Alexandru Popa, Răzvan Sorin Prișcă, George Scarlat, Ionuț Marian Stroe, Mihai Veștea, Mihai Sebastian Rusu și Eduard Tatian Mititelu), pe 15 iunie, Biroul Politic Național (BPN) al PNL a mandatat grupurile parlamentare – din care făceau parte – să nu susțină învestirea guvernului propus de Adrian Veștea, a stabilit că la votul de învestitură parlamentarii PNL „nu vor participa la vot ori își vor exprima opțiunea prin formula «prezent, nu votez»” și a prevăzut că „nerespectarea prezentei decizii de către parlamentarii PNL atrage pierderea calității de membru al partidului”. Reclamanții au menționat că BPN a mai prevăzut excluderea oricărui membru al PNL care acceptă o nominalizare pentru funcția de prim-ministru sau ministru fără aprobarea forurilor de conducere ale partidului.
Ambele decizii erau obligatorii și executorii de îndată, iar orice poziționare, vot sau decizie contrară reprezenta o încălcare a dispozițiilor statutare. Conform legii, pentru admiterea ordonanței președințiale trebuiau îndeplinite mai multe condiții: aparenţa dreptului în favoarea celor 16 reclamanți, urgenţa măsurii (votul de învestitură preconizat în acea perioadă), caracterul provizoriu (vremelnic) al acesteia (efecte doar până la soluționarea fondului) şi neprejudecarea fondului cauzei (în paralel, reclamanții depuseseră un dosar în care solicitau daune morale de la partid). Dintre cele patru condiții, care trebuie îndeplinite concomitent, miza cea mai importantă o reprezenta aparența dreptului – indiciile că cei 16 reclamanți ar avea dreptate în demersul lor.
În acest sens, judecătorul a preluat un motiv invocat de reclamanți în acțiune: art. 69 alin. 1 și 2 din Constituție „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
(2) Orice mandat imperativ este nul. ” și a concluzionat că „aparenţa de drept este în favoarea reclamanţilor”. Judecătorul a mai invocat, în acest sens, și o decizie a Curții Constituționale din 1993 care, în jurisprudenţa sa referitoare la art.
69 din Constituţie, a statuat că „mandatul parlamentar este unul reprezentativ, deputaţii şi senatorii aflându-se, în exercitarea mandatului, în serviciul întregului popor, iar nu al formaţiunii politice pe listele căreia au candidat, sensul interdicţiei mandatului imperativ fiind tocmai acela că parlamentarul nu poate fi ţinut juridic de instrucţiuni obligatorii ale unei voinţe exterioare cu privire la modul de exercitare a mandatului, inclusiv cu privire la sensul votului său (…) la sumar al «pipăirii fondului», specific acestei proceduri, cele două decizii contestate par a întruni elementele unei constrângeri: pe de o parte, o instrucţiune exterioară precisă privind conduita parlamentarilor la votul de învestitură – neparticiparea la vot ori exprimarea formulei «prezent, nu votez» –, respectiv interdicţia acceptării unei nominalizări guvernamentale, iar pe de altă parte, o sancţiune juridică automată şi predeterminată – pierderea calităţii de membru, respectiv excluderea din partid. (…) În ceea ce privește membrii parlamentului, aceștia beneficiază de drepturi specifice funcţiei de demnitate publică pe care o exercită, printre care şi dreptul de a acorda votul de învestitură a Guvernului. Un astfel de drept se exercită în interesul cetăţenilor şi al statului, pe baza propriei judecăţi şi conştiinţe, iar nu pe baza unei eventuale constrângeri, mandatul fiind unul reprezentativ potrivit art.
69 alin. 2 din Constituţia României.