Puțini dintre cei care spun „iar ești cu capul în nori!” se gândesc că reproșul ar putea avea în spate o comedie jucată acum aproape 2.500 de ani la Atena și un proces care s-a încheiat cu o condamnare la moarte. Expresia descrie omul distrat, visător, cu gândurile departe de ce se petrece în jurul lui. E una dintre cele mai răspândite metafore din Europa. Englezii spun „head in the clouds”, francezii „avoir la tête dans les nuages”, germanii „mit dem Kopf in den Wolken”, iar italienii „avere la testa tra le nuvole”. De obicei are un ton de reproș blând, iar când e vorba de copii, de îndrăgostiți sau de artiști ajunge chiar să sune tandru. Nu trebuie confundată cu o altă expresie românească legată tot de cer: cine „cade din nori” nu e visător, ci doar luat prin surprindere de o veste.
Cea mai cunoscută explicație a originii duce în anul 423 î.Hr., când Aristofan a pus în scenă comedia „Norii”. Ținta lui era Socrate. În piesă, un fermier needucat ajunge la „Gânditoria” filosofului, o școală inventată de autor, ca să învețe arta de a minți convingător. Socrate coboară la el dintr-un coș atârnat sus, unde stătuse să cerceteze soarele și eterul. Aristofan îl arată ca pe un om care trăiește la propriu cu capul în nori și își pierde vremea cu întrebări fără nicio utilitate, cum ar fi cât de departe sare un purice, distanță măsurată în „picioare de purice”. Caricatura a rezistat mult după moartea autorului ei. Și azi, filosofia trece pentru mulți drept ceva abstract și fără legătură cu viața de zi cu zi.
Gluma a avut și urmări grave. În 399 î.Hr., Socrate a fost condamnat la moarte pentru lipsă de pietate și pentru coruperea tinerilor, acuzații care semănau cu ce se vedea pe scenă în „Norii”. Platon, discipolul său, l-a considerat pe Aristofan parțial vinovat pentru sfârșitul maestrului. Povestea e un exemplu timpuriu al felului în care o ironie spusă public poate deveni, cu timpul, o acuzație. Trebuie spus însă că o legătură directă între piesă și expresia folosită azi nu a fost demonstrată. Rămâne o ipoteză, chiar dacă una tentantă.
Tot Platon a păstrat o anecdotă care explică ideea poate și mai bine. În dialogul „Theaitetos” scrie că Thales din Milet, considerat primul filosof grec, se uita la stele în timp ce mergea și a căzut într-o fântână. O servitoare tracă ar fi râs de el: voia să știe ce se întâmplă pe cer, dar nu vedea ce avea în fața picioarelor. Pe asta se bazează și expresia de azi: cine se uită prea sus riscă să se împiedice de lucrurile de lângă el. În engleză, „in the clouds” apare cu sensul figurat de ceva neclar sau fantezist de la jumătatea secolului al XVII-lea. Folosirea ei pentru o persoană visătoare sau distrată e mai nouă.
Norii s-au potrivit bine cu această imagine. Multă vreme, înainte de avioane, au fost un loc la care omul nu putea ajunge, așa că a vorbi despre nori însemna a vorbi despre ceva de neatins. În plus, sunt vagi, își schimbă mereu forma și nu au contururi clare, ca gândurile cuiva care visează cu ochii deschiși.
Știința de azi îi judecă mai blând pe visători decât Aristofan. Psihologii numesc fenomenul „mind wandering”, adică rătăcirea minții, și îl consideră o parte normală a funcționării creierului, nu o abatere. Un studiu al Universității Harvard publicat în 2010 în revista Science a estimat că oamenii se gândesc la altceva decât la ce fac în aproape jumătate din timpul în care sunt treji. Unele cercetări leagă chiar aceste momente de creativitate. Așa că reproșul pe care îl auzeam la școală poate fi întors pe dos: dacă jumătate din viață oricum stăm cu capul în nori, poate că nu e un defect, ci felul în care funcționează creierul.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original