Internatul nu devine o problemă pentru că mai mulți copii dorm sub același acoperiș, ci din clipa în care instituția care îi adăpostește uită că are de-a face cu niște copii, nu cu niște rânduri într-un catastif. E o distincție care pare evidentă, dar care se pierde exact acolo unde ar trebui apărată cel mai mult: între zidurile unui internat.
Cuvântul „pedagog” sună frumos pe hârtie – presupune însoțire, îndrumare, modelare. În practică, meseria de supraveghetor sau paznic al unui dormitor comun e una dintre cele mai ingrate: te obligă să calci mereu pe muchia dintre regulament și omenie. Bertrand Russell observa, cu ironia lui caracteristică, că cea mai mare parte a răului din lume e făcută de oameni convinși că nu fac altceva decât să aplice o regulă. Când fișa postului cere doar rigiditate, iar sistemul nu lasă loc de nuanță, abuzul nu mai e o excepție, ci o consecință aproape previzibilă.
Presa a adunat, de-a lungul anilor, destule cazuri – acuzații de abuz, hărțuire, sancțiuni umilitoare, neglijență, supraveghere defectuoasă – cât să nu mai fie nevoie de nicio exagerare pentru ca tabloul să pară grav. Problema e că multe dintre aceste situații ies la lumină abia după o plângere, o filmare sau o intervenție a autorităților. Tot restul rămâne închis între vocea atotputernică a pedagogului și un registru în care se scrie doar ce „trebuie” să se știe.
Acolo, tăcerea unui copil nu are nimic din rigoarea filosofică a lui Wittgenstein, pentru care despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. E frică învățată, nu o alegere. Și atunci întrebarea devine simplă și dureroasă deopotrivă: cum mai poate cere ajutor un copil căruia singurul lucru care i-a mai rămas e tăcerea?
Un astfel de internat ar putea fi, teoretic, oriunde – inclusiv într-un oraș din Bistrița-Năsăud, unde subiectul traiului în internatele de școală a revenit, la rândul lui, în discuția publică locală. Dar tentația de a umple cu imaginație un loc pe care nu l-ai trăit trebuie evitată: coridoarele lungi, ușile încuiate și supraveghetorii cruzi fac decorul perfect pentru orice scenariu terifiant, însă nu orice scenariu imaginat s-a petrecut cu adevărat. Diferența dintre ce s-a documentat și ce doar ne închipuim e exact ceea ce separă o investigație serioasă de o poveste de groază.
Sursă text și foto: Bistrițeanul — articolul original