Hărțile vechi nu arată doar munți, râuri și granițe. În colțul lor apare aproape mereu un chenar decorat, cu zei, regi, războinici sau alegorii, iar la Muzeul Hărților din București acest detaliu devine subiectul unei expoziții întregi. „Povestea din Ramă / The Story in the Frame” se deschide pe 2 octombrie și poate fi văzută până pe 15 noiembrie 2026. Vizitatorii sunt invitați să citească harta altfel: nu ca imagine a unui teritoriu, ci ca discurs despre putere, comerț, credință și propagandă, ascuns în cartuș.
Expoziția reunește peste 30 de documente cartografice din colecția muzeului, completate de reproduceri din colecția Barry Lawrence Ruderman Antique Maps, o platformă online care adună hărți rare, atlase, stampe, globuri și cărți vechi. Selecția urmărește cât de variat a fost folosit acest element de-a lungul timpului. Apar figuri mitologice și personificări, simboluri geografice, scene istorice, portrete de conducători politici și de savanți, dar și imagini care trădează conflicte de idei și de valori. Expoziția poate fi vizitată la sediul din strada Londra nr. 39, de miercuri până duminică, între orele 10:00 și 18:00.
Curatoarea Ioana Zamfir spune că rama marchează o graniță între două feluri de informație. În afara ei, harta pretinde că oglindește fidel terenul. În interior, convenția aceasta se suspendă și aflăm lucruri despre harta însăși: cine a desenat-o, cine a plătit-o, ce scară folosește și cât de completă sau de precisă se consideră. Tocmai de aceea, explică ea, mesajul unui cartuș nu poate fi redus la o singură teorie. Pe o hartă comercială, cartușul poate vinde exotismul unui ținut îndepărtat. Pe una implicată într-o dispută politică, poate afișa o alianță, o relație de dominație sau un conflict. Pe o hartă didactică, recurge mai des la motive literare și mitologice.
Chiar numele elementului spune ceva despre originea lui. „Cartuș” vine din franțuzescul cartouche, derivat la rândul lui din italianul cartoccio, „sul de hârtie”, termen care desemna la început un ornament arhitectural în formă de pergament răsucit, decorat cu volute. Pe hărți apare pentru prima dată în Italia secolului XVI, iar olandezii, marii cartografi ai epocii, l-au răspândit. Epoca lui de vârf a fost Barocul. Atunci cartușul a crescut până a devenit o adevărată scenă de gen, în care teritoriul era legat de evenimente istorice, blazoane, mesaje propagandistice și raporturi de forță. Cu alte cuvinte, e locul în care cartograful își lasă deoparte rigla și spune ce crede, sau ce i s-a cerut să creadă, despre lumea pe care o desenează.
Proiectul se înscrie într-o direcție pe care muzeul o urmează de câțiva ani: patrimoniul cartografic este tratat și ca obiect cultural și vizual, nu doar ca document tehnic. Ioana Zamfir este muzeograf și cercetătoare în istoria cartografiei, cu un doctorat european (Doctor Europeus) obținut la Universitatea din București, cu o teză despre imaginea Ierusalimului în cartografia și literatura de călătorie din secolul al XVI-lea. Lucrează din 2017 la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, unde a curatoriat mai multe expoziții temporare, printre care „Cristina Bobe. Orașul Nevăzut”, „Răstimpuri – Marcel Aciocoiței” și „Precious Possessions – Planuri de moșii”. A colaborat cu Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” pentru „Hărțile Naturii” și cu Muzeul Municipal Câmpulung pentru „Câmpulung în Hărți”. În 2025 a lucrat, ca specialist în istoria cartografiei, la HUMAN SCALE, expoziția cu care România a participat la Bienala de Arhitectură de la Veneția, iar cercetările sale au fost prezentate la conferințe internaționale, inclusiv la Bibliothèque Nationale de France și la Max Planck Institute.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original