Cuvântul „cantină” evocă pentru cei mai mulți români tava de plastic, coada de la autoservire și meniul fix de la prânz. Istoria lui e însă mult mai veche decât sălile de mese din liceele, facultățile și fabricile perioadei comuniste. Pornește dintr-o pivniță italiană cu vin, trece pe la taberele de soldați din Franța și abia la final ajunge să însemne locul unde mănâncă elevii, studenții și muncitorii. Etnologul Gheorghiță Ciocioi a refăcut acest drum și arată că înțelesurile de la început s-au pierdut aproape cu totul.
Româna a luat cuvântul din franceză, unde se spune „cantine”. Termenul circulă și în germană, turcă și alte câteva limbi europene, dar nu a intrat în rusă, bulgară sau ucraineană. La rândul lor, francezii l-au luat din italiana „cantina”, care însemna la început pivniță sau cramă. Iar italienii îl aveau din latina vulgară, de la „canto”, adică „colț” sau „unghi”. „Cantina” era așadar colțul răcoros în care se ținea vinul. Sensul s-a schimbat în secolul al XVII-lea, când cuvântul a ajuns să numească prăvălia negustorului, adesea ambulant, care le vindea soldaților mâncare și băutură. De la acest punct de aprovizionare al armatei s-a ajuns treptat la sala de mese cu circuit închis: cantina școlii sau cea a întreprinderii. Între timp, în Occident se folosește tot mai des „cafeteria”, care nu înseamnă chiar același lucru. Cafeteria e un restaurant mare cu autoservire, deschis oricui, și se găsește în muzee, mall-uri sau gări.
Tot de la masă pornește și a doua poveste spusă de Ciocioi, cea a vinului Kagor. După 1990, acest vin era foarte cunoscut la noi, iar în ultimii ani pare să fi dispărut din magazine. De fapt, Kagor-ul se vinde în continuare, doar că sub alt nume. Denumirea vine de la Cahors, o regiune din Franța protejată în Uniunea Europeană ca denumire de origine. Din acest motiv, producătorii din Basarabia nu mai au voie să folosească numele. Au ales „Pastoral”, un nume care amintește de rostul bisericesc al vinului, folosit la împărtășanie.
Legătura dintre un vin francez și altarele ortodoxe trece prin Rusia. Legenda spune că Petru cel Mare a gustat Cahors-ul, pronunțat „Caor”, și a impus Bisericii Ruse să-l folosească la cuminecare. Etnologul observă însă că vinul ajunsese mai întâi la masa marinarilor ruși. Rusia nu avea pe atunci ieșire la mările din sud și nu producea vin, așa că îl importa. În secolul al XIX-lea, Imperiul Rus a început să facă el însuși vinuri dulci „încălzite”, întâi în Moldova de peste Prut și apoi în Crimeea. Spre sfârșitul secolului, monopolul asupra vinului sacramental livrat bisericilor rusești l-a transformat pe antreprenorul Piotr Arsenevici Smirnov într-unul dintre cei mai bogați oameni ai Rusiei. Ridicarea acestui monopol a fost urmată de o luptă lungă, purtată în culise.
Există și o nuanță pe care Ciocioi nu o scapă din vedere. Soiurile franțuzești plantate în pământul Basarabiei au dat vinuri cu alt gust decât cele de acasă. Cele două povești au ceva în comun: cuvintele, ca și vinurile, își schimbă sensul pe drum, în funcție de locurile prin care trec. Numele de familie al unui vin poate fi reglementat astăzi de la Bruxelles, iar o pivniță italiană a sfârșit prin a da numele sălii de mese cu autoservire.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original