Senzația că anii trec tot mai repede pe măsură ce îmbătrânim nu ține doar de nostalgie. Are explicații care țin de felul în care creierul înregistrează experiențele și de modul în care ne raportăm la propria viață. Ce contează cel mai mult pentru cititor: o parte dintre aceste mecanisme pot fi influențate. Ziua are aceleași 24 de ore la orice vârstă, dar felul în care o trăim decide cât de lungă ni se pare privind înapoi.
Pornim de la diferența dintre timpul ceasului și cel pe care îl percepe mintea. Primul e fix și obiectiv. Al doilea se construiește din imaginile și amintirile adunate de-a lungul vieții. O analiză citată de The Independent adună cinci explicații posibile pentru această „accelerare”. Cea mai intuitivă e o chestiune de proporții: pentru un copil de 10 ani, un an înseamnă 10% din tot ce a trăit. La 50 de ani, același an mai reprezintă doar 2%. Fiecare an nou cântărește tot mai puțin în raport cu restul vieții, așa că pare mai scurt.
A doua explicație, probabil cea mai importantă, este ceea ce cercetătorii numesc „deficit de noutate”. Memoria nu arhivează timpul uniform, ci se agață de evenimentele care ies din tipar. În copilărie și tinerețe aproape totul e nou: prima zi de școală, primul drum singur, primul loc de muncă. Mai târziu vin rutina, același traseu și aceleași sarcini, iar lunile ajung să semene între ele. Când privim în urmă, o perioadă fără repere distincte se strânge ca un acordeon. Legat de asta, activitățile familiare pot fi făcute aproape pe pilot automat. Atenția rămâne pe ce facem, nu pe ceas, iar timpul se scurge neobservat.
Contează și încărcătura emoțională. Frica, anxietatea sau entuziasmul lasă urme puternice în memorie. Epuizarea, stresul și monotonia produc în schimb amintiri șterse, greu de deosebit unele de altele. Paradoxul e cunoscut de oricine a trecut printr-o perioadă aglomerată la serviciu: zilele par lungi cât le trăiești, dar privite retrospectiv par să fi dispărut. A cincea explicație ține de biologie și de dopamină, neurotransmițătorul implicat în motivație, în sistemul de recompensă și în felul în care creierul procesează timpul. Nivelul ei se poate schimba odată cu vârsta, iar asta ar putea contribui la senzația de accelerare.
Niciuna dintre aceste teorii nu explică singură fenomenul. Luate împreună, însă, ele duc spre o concluzie practică. Dacă rutina comprimă timpul în memorie, ieșirea din rutină îl poate „dilata” la loc. O călătorie într-un loc necunoscut, o abilitate nouă sau chiar un drum diferit spre casă creează repere distincte, pe care creierul le reține. Proporțiile matematice ale vârstei nu pot fi schimbate. Cât de plină de amintiri noi e o perioadă depinde însă, în bună măsură, de fiecare dintre noi.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original