Pe piața românească de fuziuni și achiziții sunt acum mai mulți bani ca oricând, dar puține firme bune de cumpărat. Fondurile de investiții și investitorii strategici caută companiile fondate acum 20-30 de ani care au supraviețuit, fac profit, au clienți stabili și nu sunt îngropate în datorii. Proprietarii lor însă nu se grăbesc să vândă. Pentru un antreprenor care scoate 1-2 milioane de euro pe an din afacere, o ofertă de câteva milioane nu arată ca o oportunitate. Arată ca o pierdere.
Bogdan Mugescu, consultant în fuziuni și achiziții la Atheneum Advisors, a explicat la ZF Live cum gândește un astfel de fondator: „La cât îmi dă un cumpărător, 5-6 milioane de euro, nu are niciun sens să vând compania. Banii ăştia îi fac în 2-3 ani fără să mă bată cineva la cap.” Calculul e și mai clar dacă se adaugă ce nu apare în bilanț. Potrivit consultantului, din multe firme se scot bani și pe căi informale. Din ei trăiește familia fondatorului, se finanțează alte afaceri și se cumpără apartamente, terenuri sau clădiri. Aici e de fapt nodul negocierii. Cumpărătorul evaluează firma după profitul declarat, iar vânzătorul compară oferta cu tot ce încasează în realitate. Una e o firmă cu 1 milion de euro profit oficial, alta e o firmă care îi mai aduce proprietarului încă un milion pe lângă. Cele două părți ajung la prețuri foarte diferite.
Banii pentru achiziții nu lipsesc. Numai prin PNRR sunt disponibile 400 de milioane de euro, iar partenerii din fondurile de investiții adaugă încă 400 de milioane, în total 800 de milioane de euro. La acestea se adaugă capitalul altor fonduri, banii investitorilor strategici și liniile de credit dedicate achizițiilor pe care le oferă băncile. Oferta de firme la vânzare e însă slabă. Cei dispuși să vândă au de obicei companii cu probleme, supraîndatorate și prinse pe piețe foarte concurențiale. Proprietarii firmelor sănătoase cer prețuri peste multiplii de piață. Un fond care le-ar plăti nu și-ar mai putea multiplica apoi banii.
Aici diferența de așteptări devine greu de depășit. Un fond cumpără ca să dubleze sau să tripleze valoarea investiției în câțiva ani, iar asta înseamnă o nouă etapă de creștere accelerată. De cele mai multe ori, cel care trebuie să o ducă la capăt e tot fondatorul. Mulți nu mai au această energie și nici nu vor să zdruncine un business care merge. Mugescu vorbește despre antreprenori care „au ridicat piciorul de pe accelerație” după două-trei decenii. Nu se mai gândesc la extindere sau la investiții noi, cu atât mai puțin acum, când contextul economic, politic, social și geopolitic e extrem de ostil. Fiecare încearcă să-și păstreze poziția.
Problema succesiunii rămâne nerezolvată. Copiii fondatorilor preferă de multe ori să nu preia afacerea, pentru că li se pare prea multă bătaie de cap. Soluția unui management profesionist adus din afară se discută mult, dar se aplică rar. Fondatorii nu vor să piardă controlul asupra companiei pe care au construit-o și nici să le dea explicații unor străini despre unde se duc banii. Asemenea întrebări le-ar pune un acționar, iar mulți antreprenori nu vor așa ceva. Preferă să scoată 1-2 milioane de euro pe an dintr-un business de 10-15 milioane de euro decât să riște o schimbare.
Consultantul pune această atitudine pe seama unei trăsături mai adânci. Antreprenorii români nu au în „ADN” dorința de a cuceri piețe externe, spre deosebire de maghiari, polonezi, cehi și, mai nou, ucraineni. Mulți fondatori ajung la aceeași întrebare: dacă ar vinde, ce ar face apoi cu banii? Pe termen scurt, strategia de conservare le aduce venituri sigure. Pe termen lung, fondatorii îmbătrânesc, iar urmașii nu vor să preia afacerile. Asta înseamnă că multe dintre aceste companii vor ajunge totuși la vânzare, doar că mai târziu și probabil în condiții mai puțin avantajoase decât cele de acum.
Sursă text și foto: Ziarul Financiar — articolul original