O explozie într-o stație de hidrogen din Norvegia a fost suficientă, în 2019, ca să lase o țară întreagă fără acest combustibil: autostrăzi închise, perimetru de securitate de 500 de metri, livrări suspendate și stații oprite temporar, toate pentru un singur incident la Kjørbo. Episodul e readus în discuție de un raport OCDE publicat pe 15 iunie, chiar în momentul în care România și Uniunea Europeană mizează tot mai mult pe hidrogenul regenerabil ca pilon al tranziției energetice.
Miza nu e abstractă: prin REPowerEU, UE vrea 10 milioane de tone de hidrogen regenerabil produs intern până în 2030, iar România l-a inclus printre prioritățile sale energetice. OCDE vine însă cu un avertisment pe care entuziasmul din jurul „energiei curate” îl lasă, de obicei, deoparte — hidrogenul și amoniacul, folosiți ca vectori energetici cu emisii reduse de carbon, rămân substanțe periculoase, oricât de ecologică ar fi eticheta lor.
Hidrogenul se aprinde la concentrații între 4% și 75% în aer, arde cu o flacără aproape invizibilă și radiază puțină căldură, așa că un incendiu poate trece multă vreme nebăgat în seamă. Fiind incolor, inodor și fără gust, o scurgere nu se simte, iar molecula lui, extrem de mică, trece ușor prin materiale despre care am crede că sunt etanșe. Amoniacul, folosit ca „ambalaj” pentru transportul hidrogenului, are propriul risc: este puternic toxic și provoacă arsuri și leziuni respiratorii, așa cum s-a văzut la Minot, în Dakota de Nord, unde ruperea a cinci vagoane-cisternă în 2002 a eliberat circa 250 de tone de amoniac, a ucis un om și a rănit grav alți paisprezece. Un episod mai recent, din noiembrie 2025, într-o parcare de hotel din Oklahoma, a trimis 45 de persoane la spital după o scurgere dintr-o cisternă lăsată peste noapte.
Nimic din toate astea nu înseamnă că hidrogenul e o noutate riscantă venită de nicăieri. Industria îl folosește de decenii, iar companiile cu experiență în chimie și rafinare au, în general, protocoale solide de siguranță. Și în România substanța nu e străină: e materie primă în rafinare, în producția de îngrășăminte și în industria chimică, cu o producție totală de 194 de mii de tone în 2021, potrivit notei de fundamentare a strategiei naționale.
Ceea ce se schimbă, arată OCDE, e altceva — trecerea de la utilizarea industrială, controlată, la o folosire pe scară mult mai largă și în locuri noi, unde experiența acumulată până acum s-ar putea să nu fie suficientă. Raportul nu cere renunțarea la hidrogen, ci o discuție mai onestă despre riscuri înainte ca investițiile anunțate să devină realitate pe teren.
Sursă text și foto: Albaiulianul — articolul original