Imagistica medicală de ultimă generație a scos la iveală o pereche de glande care, surprinzător, nu apăreau în niciun manual de anatomie: structuri situate în partea superioară a gâtului, în spatele nazofaringelui, pe care cercetătorii le-au numit glande tubare. Descoperirea nu a fost una căutată, ci una întâmplătoare, apărută în timpul investigațiilor PET/CT efectuate pe pacienți cu cancer de cap și gât.
Medicii au observat că, în mod repetat, două zone din spatele nazofaringelui ieșeau în evidență la scanări, aproape de torusul tubar. Pentru a exclude o eroare de interpretare sau o particularitate rară, echipa a verificat rezultatul pe mai mulți pacienți și a confirmat constanța fenomenului. Investigațiile pe cadavre au adus confirmarea anatomică: în acea regiune există țesut glandular mucos, cu propriile canale de drenaj, distinct de cele trei perechi clasice de glande salivare și de glandele mai mici cunoscute deja în cavitatea bucală și tractul aerodigestiv.
Dincolo de curiozitatea științifică, descoperirea are o miză practică imediată. Zona în care se află glandele tubare poate fi inclusă în câmpul de iradiere la pacienții tratați prin radioterapie pentru tumori de cap și gât, iar o analiză pe 723 de pacienți a arătat o legătură între doza de radiații primită în acea regiune și apariția unor efecte secundare, inclusiv dificultăți la înghițire. Practic, radioterapia ar fi putut afecta până acum o structură pe care medicii nici nu știau că trebuie să o protejeze.
Identificarea precisă a acestor glande oferă oncologilor radioterapeuți un reper nou în planificarea tratamentelor, cu posibilitatea de a limita expunerea inutilă a țesutului glandular atunci când anatomia pacientului permite acest lucru. Este un exemplu concret despre cum o descoperire anatomică poate avea efect direct asupra calității vieții bolnavilor, nu doar valoare academică.
Eticheta de „organ nou”, folosită în studiul inițial din 2020, s-a dovedit însă mai contestată decât descoperirea în sine. Cercetări ulterioare au arătat că glandele tubare nu îndeplinesc toate criteriile stricte pentru a fi clasificate ca organ independent. Rămâne totuși clar faptul esențial: corpul uman, studiat de secole, încă mai are structuri pe care tehnologia abia acum le poate scoate la lumină.
Sursă text și foto: Contează — articolul original