Cine plătește pentru rețelele electrice de care Europa are nevoie ca să renunțe la combustibilii fosili? Negocierile de la Bruxelles pe această temă s-au blocat. Cele mai mari economii ale Uniunii, între care Franța, Germania, Italia și Spania, resping ideea ca Comisia Europeană să impună reguli comune pentru tarifele de rețea și cer ca fiecare stat să decidă singur cum împarte costurile. Miza se vede direct în facturi: potrivit datelor UE, tarifele de rețea reprezintă 27% din factura unei gospodării și 21% din cea a unei companii. Luate împreună, tarifele și taxele depășesc adesea chiar prețul energiei consumate.
Disputa vine într-un moment prost ales. Strategia economică a Uniunii se sprijină tot mai mult pe electricitate. Gospodăriile și firmele sunt împinse să treacă de la gaz și petrol la curent, iar industria, centrele de date, pompele de căldură și mașinile electrice vor crește cererea. Pentru asta, rețeaua trebuie extinsă și modernizată, altfel obiectivul de neutralitate climatică din 2050 rămâne doar pe hârtie. Lucrările costă, iar costul ajunge la consumator. Taxele și impozitele naționale mai adaugă 24% la factura gospodăriilor și 16% la cea a firmelor. Rezultatul e un paradox: electricitatea pe care Bruxellesul vrea s-o facă atractivă devine tot mai scumpă tocmai din cauza infrastructurii care ar trebui să o susțină.
În iulie, Comisia a încercat să rezolve problema cu un pachet de reguli pentru facturi mai mici. Contextul e o criză energetică agravată de închiderea Strâmtorii Ormuz. Tot atunci a prezentat și un plan de electrificare, cu ținta de 46% până în 2040. Irlanda, care deține acum președinția prin rotație a Consiliului UE și mediază între Comisie, statele membre și Parlamentul European, a pus pe masă un compromis. Documentul păstrează scopul Comisiei, adică electricitate mai ieftină și mai ușor de folosit, dar le lasă guvernelor și autorităților naționale de reglementare mai multă libertate în aplicare. Reforma propusă e totuși amplă. Tarifele ar trebui să-i convingă pe consumatori să folosească mai puțin curent la orele de vârf și să-și mute consumul în alte intervale. De asemenea, ar trebui să țină cont de locul în care se fac noile racordări.
Chiar și acest compromis are critici, iar taberele diferă între ele. Polonia, Italia, Cehia, Luxemburg, Lituania și Letonia nu resping instrumentele în sine, cum ar fi curentul mai ieftin în afara orelor de vârf sau stimulentele pentru proiectele amplasate unde rețeaua mai are capacitate. Ele vor însă să le aplice doar acolo unde se potrivesc sistemului energetic al fiecărei țări, nu ca obligație la nivelul întregii Uniuni. Spania, Țările de Jos, Suedia și Cipru merg mai departe și se îndoiesc că măsurile ar funcționa. Se tem mai ales de efectele sociale. Tarifele diferențiate pe ore îi avantajează pe cei care își pot muta consumul, de exemplu cine are o pompă de căldură inteligentă sau o mașină electrică încărcată noaptea. Riscă în schimb să-i penalizeze pe cei care nu au această flexibilitate.
În fond, conflictul e unul vechi: coordonare europeană sau control național. Comisia vede în regulile comune o cale de a face mai transparentă și mai eficientă o piață a energiei încă fragmentată. Capitalele nu vor să-și refacă sistemele de tarifare, construite în jurul unor rețele, industrii și tipuri de consumatori foarte diferite. Franța, Germania, Italia, Polonia, Finlanda, Spania și Țările de Jos cer ca atribuțiile Comisiei să fie reduse mult sau chiar eliminate și preferă ghiduri neobligatorii în locul unor norme impuse. Cu o asemenea coaliție împotrivă, e puțin probabil ca Bruxellesul să obțină reguli obligatorii. Cel mai probabil, reforma va fi diluată până la recomandări. Asta înseamnă că decizia privind cine suportă costul noilor rețele, fie gospodăriile, fie industria, fie noii consumatori mari precum centrele de date, va rămâne în mare parte la guvernele naționale.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original