Permacultura nu e o rețetă de grădinărit, ci o metodă de proiectare: grădina, gospodăria sau chiar o comunitate sunt gândite după felul în care funcționează un ecosistem natural. Plantele, apa, solul și munca omului se aranjează astfel încât fiecare element să le ajute pe celelalte, iar risipa să rămână cât mai mică.
Ideea a apărut în Australia anilor ’70, în lucrările lui Bill Mollison și David Holmgren. Numele vine din combinația dintre „agricultură permanentă” și „cultură permanentă”. Interesul pentru ea a crescut odată cu scumpirea apei, a îngrășămintelor și a energiei, dar și cu dorința multor oameni de a produce o parte din hrană lângă casă.
Primul pas nu e săpatul, ci observarea. Înainte să planteze ceva, cine vrea o grădină de acest tip urmărește o vreme terenul: pe unde bate vântul, unde stă soarele pe parcursul zilei, unde băltește apa după ploaie și unde se usucă solul cel mai repede. Abia pe baza acestor observații se decide ce se plantează și unde.
În practică, asta se traduce prin gesturi simple. Resturile vegetale și cele din bucătărie ajung în compost, nu la gunoi. Solul se acoperă cu mulci (paie, frunze, iarbă tăiată), ca să rețină umezeala și să nu crească buruienile. Apa de ploaie se strânge în butoaie sau se dirijează spre zonele care au nevoie de ea. Plantele se asociază după avantajele pe care și le oferă reciproc, iar printre legume își fac loc arbuștii fructiferi, plantele aromatice și cele perene, care nu se replantează în fiecare an.
Câștigul nu ține doar de mediu. O grădină gândită așa cere, de regulă, mai puțină udare, mai puține tratamente și mai puțină muncă repetitivă după ce s-a așezat. Începutul poate însă cere răbdare: efectele se văd în sezoane, nu în săptămâni, iar cine pornește de la un colț mic de curte face de obicei mai puține greșeli decât cine reproiectează tot terenul dintr-odată.
Sursă text și foto: Alba24 — articolul original