Pe hârtie, România anului 1989 pare aproape un paradis al prețurilor mici. Cu un salariu mediu net de 3.063 de lei, un angajat ar fi putut cumpăra, teoretic, peste 750 de pâini, vreo 180 de litri de ulei, 2.000 de ouă sau aproximativ 80 de kilograme de carne. Numai că socoteala asta nu spune aproape nimic despre viața de atunci. În ultimul an al regimului Ceaușescu, oamenii aveau bani. Le lipsea marfa, iar un preț mic nu te ajută la nimic dacă raftul e gol.
Cifrele oficiale arată un salariu mediu brut de 3.538 de lei și unul net de 3.063 de lei, puțin peste cei 2.946 de lei din 1988. Salariul minim rămăsese la 2.000 de lei, cât fusese stabilit în 1988, așa că „media” nu descrie buzunarul tuturor. Prețurile erau fixate de stat și păreau derizorii: pâinea costa 4 lei, laptele în jur de 3,5 lei litrul, un ou 1,5 lei, iar zahărul 12 lei kilogramul. Uleiul și orezul costau câte 17 lei, untul 14 lei. Carnea era undeva la 35-38 de lei kilogramul, bananele pe la 22-23 de lei, iar salamul de vară, un lux al vremii, ajungea la 64-65 de lei kilogramul.
Aici apare paradoxul pe care economiștii îl explică de decenii. România nu avea atunci inflație în sensul obișnuit al cuvântului. Indicele prețurilor de consum pentru 1989 arată o creștere de circa 1,1%, iar o analiză a FMI coboară estimarea la aproximativ 0,9%. Numai că într-o economie planificată lipsa unui produs nu îi ridica prețul. Produsul pur și simplu dispărea. Prețurile controlate au mascat o criză care s-a văzut în altă parte, în cozile de la alimentară. Cartela stabilea cât ai voie să cumperi: 300 de grame de pâine pe zi, 10 ouă pe lună și porții limitate de carne, zahăr și ulei. Pentru carne se făceau liste și se stătea la coadă ore sau chiar zile întregi. Oamenii se trezeau la trei dimineața ca să răspundă „prezent” și să nu-și piardă rândul, fără să știe dacă magazinul mai primește și altceva decât conserve.
Contextul explică de ce 1989 a fost probabil cel mai greu an. Ceaușescu se încăpățânase să plătească integral datoria externă a țării, iar pentru asta o bună parte din producția de alimente pleca la export. În magazinele din țară rămâneau mazărea la conservă și macroul congelat. Mai era și un efect de care se vorbește mai rar: banii pe care oamenii nu aveau pe ce să-i cheltuiască se adunau la CEC sau acasă. Economiștii numesc asta „inflație reprimată”. Când prețurile au fost liberalizate după 1990, presiunea ținută sub capac ani de zile a ieșit brusc la suprafață. Stabilitatea din 1989 nu a dispărut după Revoluție, pur și simplu nu existase niciodată cu adevărat.
De aceea comparațiile nostalgice de tipul „cu un salariu luai 80 de kilograme de carne” trebuie citite cu grijă. Aritmetica e corectă, dar descrie o lume care exista doar în statistici. Un produs ieftin pe care nu-l găseai nu era, de fapt, accesibil. Pentru cei care au trăit atunci, prețurile contau mai puțin decât cozile, cartela și noroiul de la 3 dimineața în fața alimentarei.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original