Un club de scrimă din România care nu primește niciun leu de la stat a strâns, în 18 ani, peste 500 de medalii la Campionate Mondiale, Europene, naționale și la Cupe Mondiale. Riposta, primul club privat de scrimă din țară, se bazează aproape în întregime pe cotizațiile părinților. Cazul lui arată că performanța se poate construi și fără bani publici, dar arată la fel de clar cine plătește pentru ea.
Clubul a pornit în 2008, cu vreo zece copii. Fondatorii, Constantin Sandu și Lucian Dina, sunt foști sportivi care antrenaseră la Dinamo. După plecarea de acolo, nu au renunțat la scrimă și și-au deschis propriul club, într-o vreme în care sportul românesc însemna aproape numai structuri finanțate de stat. „Lumea ne-a privit oarecum cu suspiciune, pentru că în 2008 încă mai era mentalitatea cluburilor de stat, în care copiii trebuia să vină la sală şi să primească ceva ca să facă sport”, își amintește Sandu. Pariul lor a fost simplu: dacă oferi calitate, oamenii vor plăti pentru ea. Înainte de pandemie, Riposta ajunsese la 70-80 de copii. Acum are în jur de 60, unii veniți pentru performanță, alții doar pentru plăcerea sportului. Potrivit lui Sandu, în ultimii ani sportivii clubului au câștigat 15 medalii la Campionate Mondiale și Europene, la diferite categorii de vârstă.
Cifrele de funcționare sunt modeste. Clubul spune că are nevoie de aproximativ 50.000 de euro pe an ca să funcționeze normal și că aduce acasă în jur de 25-30 de medalii pe an la competiții naționale și europene. Puține structuri bugetare pot arăta un asemenea raport între bani și rezultate. Problema e de unde vin banii. Conducerea spune că parteneriatele cu firmele sunt de cele mai multe ori pe termen scurt și nu acoperă nevoile clubului. Uneori sponsorii dau produse sau premii pentru concursuri, nu bani. Pentru un club care plănuiește pe ani întregi, un sprijin care vine și pleacă de la un sezon la altul ajută prea puțin.
Deși nu are finanțare publică, Riposta a investit masiv în propria bază. În pandemie, când sportul era aproape oprit, clubul a preluat în Casa Presei două spații de câte aproximativ 500 de metri pătrați și le-a transformat în săli de scrimă. Momentul a fost riscant, dar a avut logică: chiriile și disponibilitatea spațiilor arătau altfel atunci. Conducerea spune că investiția totală în bază a ajuns la circa 250.000 de euro și continuă cu achiziții de echipamente și dotări.
Cea mai mare greutate o duc însă familiile. Sandu spune că un copil care intră în sală la opt ani înseamnă un proiect de aproximativ zece ani. „Cu fiecare copil care intră în sală noi pornim un proiect de zece ani cu el”, explică antrenorul. La început, concursurile sunt în România sau prin apropiere, în Bulgaria, Grecia sau Turcia, iar familia cheltuie între 3.000 și 5.000 de euro pe an. Când sportivul urcă la categoriile mari și intră în circuitul internațional, costurile pot trece de 10.000-20.000 de euro anual.
Aici se vede limita modelului. Riposta a demonstrat că un club privat, condus cu cap, poate concura cu structurile susținute de stat și chiar le poate depăși ca eficiență. Însă atâta vreme cât parcursul unui scrimer de performanță depinde de puterea financiară a părinților, talentele din familiile care nu pot plăti zeci de mii de euro riscă să nu ajungă niciodată pe planșă. Fără sponsori stabili sau un mecanism de sprijin pentru sportivii de perspectivă, un model care altfel funcționează rămâne accesibil doar unora.
Sursă text și foto: Ziarul Financiar — articolul original