Marina Vlady, una dintre ultimele mari figuri ale cinematografiei europene de după război, a murit la 88 de ani. Actrița franceză de origine rusă s-a stins „în reședința ei, înconjurată de rude și de animalele de companie”, au transmis copiii ei într-un comunicat citat de Agerpres. Odată cu ea dispare nu doar o actriță care a lucrat cu Godard, Orson Welles sau Ettore Scola. A fost și o femeie care a trăit între Est și Vest, în plin Război Rece, și care nu s-a ferit niciodată de militantism.
Cariera ei a început devreme. Rolul din „Avant le déluge” (1954), în regia lui André Cayatte, i-a adus la 16 ani premiul Suzanne Bianchetti, distincția acordată celei mai promițătoare actrițe tinere. Un an mai târziu s-a căsătorit cu regizorul Robert Hossein, care a distribuit-o în mai multe filme ale sale și cu care a avut doi fii. Al treilea fiu l-a avut cu antreprenorul Jean-Claude Brouillet. În deceniile care au urmat, a jucat alături de nume mari ale cinematografiei franceze și italiene: Jean-Luc Godard, Orson Welles, Bertrand Tavernier, Chris Marker și Ettore Scola. Nu s-a limitat însă la filmul de autor. În anii ’70 a apărut și în comedii populare, precum „Tout le monde il est beau, tout le monde il est gentil” de Jean Yanne sau „Que la fête commence” de Tavernier.
Cel mai neobișnuit capitol al vieții ei a început în 1969, când s-a căsătorit cu Vladimir Vîsoțki, cântărețul și poetul care avea să devină o voce aproape mitică a Uniunii Sovietice. Într-o perioadă în care drumul dinspre Vest spre Est era rar ales de bunăvoie, Marina Vlady s-a mutat la Moscova și a rămas acolo până la moartea lui Vîsoțki, în 1980. Despre povestea lor a scris „Vladimir ou le vol arrêté”, carte apărută în 1987 și adaptată ulterior pentru teatru. A publicat în total zece cărți, printre care și volumul de memorii „24 images/seconde” (2005).
Legătura cu Rusia nu ținea doar de biografia sentimentală. Marina Vlady era fiica unor imigranți ruși: mama fusese balerină, iar tatăl, fost aviator, cânta și operă. Moștenirea muzicală a familiei s-a văzut în cele două albume înregistrate împreună cu surorile ei, sub numele Les Sœurs Poliakoff.
Publicul român o poate lega și de un film turnat la noi: „Steaua fără nume” (1966), regizat de Henri Colpi după piesa lui Mihail Sebastian. Aproape șase decenii mai târziu a revenit într-o producție românească, documentarul „Triton” (2024) al Anei Lungu, un semn că legătura cu România nu a fost doar o paranteză de tinerețe.
Fiii ei au insistat în mesajul transmis AFP și asupra unei laturi mai puțin cunoscute, angajamentul civic. „A fost o femeie generoasă, dedicată unor cauze sociale de-a lungul întregii sale vieți”, au scris ei. Au amintit poziția ei față de Războiul din Algeria, semnătura pe „Manifestul celor 343”, textul din 1971 în care femei cunoscute din Franța declarau public că făcuseră avort, apoi sprijinul pentru persoanele fără acte și lupta pentru dreptul la locuință. Pe aceasta din urmă a dus-o alături de ultimul ei partener de viață, medicul Léon Schwartzenberg, cu care a fondat asociația DAL. Pentru mulți francezi, acest angajament va rămâne la fel de important ca filmele ei.
Sursă text și foto: G4Media — articolul original