Dan Spătaru ar fi împlinit astăzi 87 de ani. Se spune că publicul cubanez l-a aplaudat 16 minute și 19 secunde, iar de atunci i-a rămas numele de „Regele aplauzelor”. Contează însă mai mult altceva: piesele lui se ascultă și azi, de oameni care nu l-au văzut niciodată pe scenă. Puțini interpreți de muzică ușoară din România au rezistat atât de bine trecerii timpului. Iar drumul lui spre muzică a început, de fapt, dintr-un vis ratat.
Dan Spătaru a vrut să ajungă fotbalist, nu cântăreț. A crescut într-o familie de învățători și și-a petrecut copilăria între Aliman, Ion Corvin și Medgidia. La 12 ani și-a pierdut mama, iar el și sora lui mai mare au rămas în grija bunicilor. În adolescență a fost pasionat de cai, dar fotbalul a devenit repede obsesia lui. A jucat ca mijlocaș la Progresul și Știința București și a urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport. O problemă gravă la coloană, care a cerut tratament și intervenții medicale, l-a obligat să renunțe la sport. Abia atunci și-a descoperit un talent pe care nu îl luase până atunci în serios.
În 1962, pe când era încă student, a cântat „O sole mio!” pe scena Casei de Cultură a Studenților din București. Era o alegere îndrăzneață pentru un începător, dar vocea lui a convins și publicul, și specialiștii. Au urmat apariții la televiziune și un angajament la restaurantul Mon Jardin. Momentul decisiv a venit însă după întoarcerea în Dobrogea, la Teatrul Fantasio din Constanța. Acolo l-a cunoscut pe compozitorul Temistocle Popa. Împreună au scris câteva dintre cele mai cunoscute șlagăre românești: „Țărăncuță, țărăncuță”, „Măicuța mea”, „În rândul patru”, „La 5 și jumătate”, „Nu m-am gândit la despărțire”, „Nu-ți șade bine când plângi”. Peste toate a rămas „Drumurile noastre”, piesa cu care numele lui e legat și astăzi.
Pe vremea aceea, granițele erau greu de trecut pentru artiștii români, așa că un succes în afara țării valora mult. Spătaru a cântat în numeroase țări, iar episodul din Cuba, petrecut la un festival internațional, a devenit fundamentul legendei sale. Rămâne greu de spus cât din cele peste 16 minute de aplauze ține de cronometru și cât de poveste, însă tocmai asemenea istorisiri construiesc un mit. În 1970 a jucat și în cinema: a avut rolul principal în „Cântecele mării”, regizat de Francisc Munteanu, alături de actrița sovietică Natalia Fateeva. Coloana sonoră, semnată tot de Temistocle Popa, a avut succes inclusiv în Uniunea Sovietică.
Viața din spatele scenei a fost mai grea decât arăta imaginea lui publică. A trecut prin perioade dificile, inclusiv prin probleme cu alcoolul, de care a reușit în cele din urmă să scape. A avut și probleme serioase de sănătate și a suferit mai multe operații. Pe Sida, o balerină, a cunoscut-o tot la Teatrul Fantasio. S-au căsătorit în 1974 și au avut o fiică, Dana. Poate că de aceea cântecele lui au rămas: le cânta un om care știa ce înseamnă să pierzi și să o iei de la capăt, nu doar o vedetă a epocii.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original