Înainte să se numească Călărași, orașul de pe malul Borcei a purtat un nume care îi încurcă și astăzi pe cercetători: Lichirești, sau Lechirești. Etnologul Gheorghiță Ciocioi propune o explicație care leagă cele două denumiri. Ambele ar trimite, până la urmă, la oameni care stăteau mai mult în șa decât acasă.
Numele actual e cel mai ușor de explicat. Călărașii erau ștafetarii care duceau corespondența de la București la Constantinopol, iar primul document care îi pomenește este din 25 mai 1722. Detașamentul lor ar fi fost staționat chiar în Lichirești, iar localnicii au ajuns să numească satul „așezarea călărașilor”. Vechea denumire a ieșit treptat din uz. Pe harta austriacă din 1791, localitatea apare deja sub dublul nume „Călărași sau Lichirești”.
Mai greu de lămurit este de unde vine Lichirești. Unii cercetători îl pun în legătură cu Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, ocrotitorul bisericii din sat. Ciocioi crede că ipoteza stă prost: când e vorba de Sfântul Nicolae, „Mira Lichiei” rămâne aproape mereu pe plan secund. În plus, de cele mai multe ori o așezare își ia numele de la un om important din zonă, cum s-a întâmplat cu Bucur și Bucureștiul. Etnologul caută, așadar, un anume Lechia. Numele există și azi ca nume de familie la sud de Dunăre. Pe la 1700, statisticile consemnau în sat destui băjenari, mulți dintre ei aduși peste fluviu în vremea lui Mihai Viteazul. Trecerea de la „Lechia” la „Lechirești” s-ar explica prin „r”-ul epentetic, frecvent în română, la fel ca la Vlădești devenit Vlădărești. Acest „r” apare mai ales când numele desemnează nu o familie, ci o comunitate mai largă, „ai lui”, care poate avea și aceeași ocupație.
Cea mai interesantă parte a ipotezei este sensul cuvântului. Lechia ar veni dintr-o veche poreclă slavă de la sud de Dunăre, lekia (лекия, din лек). Porecla însemna iute, sprinten, mereu pe drum, cel mai adesea călare. Ca termen de comparație, Ciocioi amintește de Badea Bălăceanu, cuscrul lui Șerban Cantacuzino, poreclit „Ușurelul”. El mergea călare fără oprire de la București la Iași, vreo 400 de kilometri, într-o zi și o noapte. Dacă ipoteza e corectă, „oamenii lui Lechia” au fost călărași prin însuși numele lor, înainte ca meseria să dea numele orașului. Ciocioi nu prezintă explicația ca pe o certitudine, dar ea ar pune capăt aparentei ruperi dintre cele două denumiri: vechiul și noul nume ar spune, de fapt, cam același lucru.
Etnologul a mai explicat alte două cuvinte cu istorie lungă. „Șerif” vine din engleza veche, sċīrġerēfa: sċīr (shire) însemna comitat, iar gerēfa (reeve) era agentul unui senior feudal. Împreună, cuvântul desemna un funcționar de rang înalt, un fel de reprezentant în teritoriu. În vremea lui Henric I, funcția era ocupată de obicei de oameni de condiție relativ modestă, care au ajuns mai târziu baza nobilimii funciare engleze. Astăzi, în unele orașe din Statele Unite, șeriful este cel mai înalt oficial însărcinat cu aplicarea legii, iar termenul se folosește și în sistemul juridic din Canada, India sau Australia. Al doilea cuvânt este grecescul ekklesia (ἐκκλησία), adică biserică. Ciocioi îl descompune în ek (ἐκ), „din afară”, și kaleo (καλέω), „a chema”.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original