Doi frați gemeni născuți în aceeași zi de septembrie 1876, la Cernatul Săcelelor, lângă Brașov, au avut vieți foarte diferite. Alexandru Lapedatu a devenit istoric și om de stat și a murit în închisoarea comunistă de la Sighet. Ioan I. Lapedatu s-a format ca economist la Budapesta și a lucrat în băncile Ardealului și ale Europei Centrale. Profesorul Ioan-Aurel Pop, care le-a schițat portretele, îi așază în generația intelectualilor care s-au simțit datori față de „ora astrală” a românilor. Istoria acestei generații e cunoscută: a construit instituțiile României Mari, iar mulți dintre ei au sfârșit în temnițele unui regim adus, cum spune Pop, „pe tancurile sovietice”.
Pentru Cluj, Alexandru Lapedatu e mai mult decât un nume de manual. După Marea Unire a contribuit la înființarea, în 1919, și la organizarea Universității Naționale a Daciei Superioare, cum o numea Vasile Pârvan. Timp de aproape două decenii, până în 1938, a fost profesor titular de istorie veche a românilor, adică istoria de până la 1600. În 1920 a fondat, împreună cu Ioan Lupaș, Institutul de Istorie Națională, pe care l-a condus ca și codirector. A fost primul institut de cercetare istorică din țară integrat unei universități, iar Bucureștiul și Iașiul au urmat modelul abia mai târziu. De aceea Pop îl numește „ctitor de universitate și de institut istoric”. Detaliul arată și cât de repede a trebuit construită o școală superioară românească într-un oraș unde, până în 1918, învățământul universitar se făcea în altă limbă.
Drumul lui până acolo trecuse prin instituțiile vechiului Regat. A făcut școala la Săcele și la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, care se numea atunci oficial „Școalele Centrale Române Greco-Ortodoxe”. A absolvit Istoria și Geografia la București, iar din 1903 a lucrat la Secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei. A fost apoi secretar al Comisiei Monumentelor Istorice și al Comisiunii Istorice a României. Opera lui cuprinde monografii și studii despre Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău și Mihai Viteazul, documente din Arhivele Brașovului publicate în 1903 și un discurs de recepție la Academie, tipărit în 1923, despre istoriografia română ardeleană și legătura ei cu viața politică a românilor de peste Carpați.
A urcat treptele consacrării până sus. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1910 și titular din 1918, apoi secretar general, vicepreședinte și președinte al acesteia. A condus Arhivele Statului, a fost parlamentar, președinte al Senatului și de mai multe ori ministru. Tocmai această carieră completă l-a făcut o țintă evidentă pentru noul regim. Arestat de comuniști, a murit la Sighet în august 1950, cu câteva săptămâni înainte să împlinească 74 de ani. Sfârșitul său seamănă cu al multor foști demnitari interbelici închiși acolo: regimul nu avea nevoie de probe, îi era de ajuns ce reprezenta omul.
Fratele său a ales alt drum. Ioan I. Lapedatu a făcut școala primară și gimnaziul la Brașov și Iași. A studiat apoi la Budapesta, unde a absolvit Academia Orientală Comercială și Facultatea de Drept și Științe Politice, iar în 1904 a obținut diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare. A refuzat o catedră în capitala maghiară și s-a întors în Ardeal. A fost secretar al ASTREI, apoi a lucrat la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena. Alegerea lui arată că românii transilvăneni de la începutul secolului XX își construiau nu doar o elită culturală, ci și una economică, capabilă să susțină financiar mișcarea națională. A murit la 24 martie 1951, la mai puțin de un an după geamănul său.
Împreună, cei doi frați reprezintă cele două direcții ale proiectului de dinainte și de după 1918: unul a lucrat cu arhive și catedre, celălalt cu bănci și credit. Pop evocă „poemele luminii” ale lui Lucian Blaga, dar biografiile lor spun și ceva mai incomod. Statul pe care au ajutat să-l construiască nu a știut, sau nu a vrut, să-i protejeze când s-a schimbat regimul.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original