Ratingul de țară pare un subiect pentru analiști și ministere, dar ajunge până la rata lunară a oricui are un credit. Claudiu Trandafir, fondatorul OferteBancare.ro, explică legătura simplu: și nota primită de România de la agențiile de evaluare, și dobânda pe care o plătește un client la bancă țin de același lucru, prețul riscului. Cu cât investitorii consideră o țară mai riscantă, cu atât îi cer mai mult ca să-i împrumute bani. Iar dacă statul se finanțează mai scump, costul acesta se poate transmite, în timp, spre banii din toată economia.
Trandafir nu vorbește despre un efect imediat și mecanic, ci despre o presiune care se acumulează. Nimeni nu recalculează ratele a doua zi după un comunicat al unei agenții de rating. Numai că randamentele titlurilor de stat sunt un reper pentru tot sistemul financiar. Băncile cumpără masiv datorie publică și își stabilesc costul propriei finanțări și în funcție de dobânda pe care o plătește statul. Când această dobândă crește, creditul pentru populație și firme rareori rămâne ieftin.
Discuția e cu atât mai sensibilă pentru România cu cât țara stă de ani buni pe ultima treaptă a categoriei „recomandat investițiilor”. Mai jos de ea începe zona speculativă, cea pe care piețele o numesc „junk”. Nu e doar o chestiune de etichetă. Mulți investitori instituționali, de la fonduri de pensii la anumite fonduri de investiții, au voie prin propriile reguli să cumpere doar titluri cu rating investițional. O retrogradare i-ar putea obliga să vândă obligațiunile românești. Asta ar împinge randamentele în sus și ar scumpi exact finanțarea de care statul are nevoie pentru a-și acoperi deficitul.
Pentru cei cu credite, cel mai expuși sunt cei cu dobândă variabilă. Aceștia simt primii orice modificare a indicilor de referință, pentru că ROBOR și IRCC reflectă, fiecare prin mecanismul lui, costul banilor pe piața interbancară. Nici cei care vor să se împrumute acum cu dobândă fixă nu sunt complet protejați. Băncile își calculează ofertele fixe pe baza așteptărilor pentru anii următori, iar un risc de țară mai mare se vede de obicei chiar în aceste oferte.
Paradoxul e că ratingul nu depinde de bănci și nici de clienții lor, ci de cum își administrează statul finanțele publice. Deficitul bugetar, credibilitatea planurilor de consolidare și stabilitatea politică sunt lucrurile pe care agențiile le urmăresc cel mai atent. De aceea, o decizie de la București privind taxele sau cheltuielile poate conta până la urmă mai mult pentru rata unei familii decât o negociere cu banca.
Sursă text și foto: Ziarul Financiar — articolul original