Părinții de azi muncesc mai mult decât cei de acum șase decenii, dar stau și mai mult cu copiii. Datele contrazic astfel una dintre cele mai răspândite nemulțumiri legate de familia modernă, și anume că serviciul le-ar fura copiilor părinții. Doar că acest timp în plus are un preț: odihna și liniștea adulților. Iar în România, unde numai 1,3% dintre angajați lucrează de acasă, flexibilitatea care face posibil acest echilibru rămâne încă un privilegiu al câtorva.
Cele mai lungi serii statistice despre felul în care oamenii își folosesc timpul vin din Statele Unite și arată o schimbare spectaculoasă. În 2016, un tată petrecea în medie opt ore pe săptămână îngrijindu-și copiii, de circa trei ori mai mult decât în 1965. Mamele ajungeau la 14 ore, tot mai mult decât în anii ’60, deși între timp au intrat masiv pe piața muncii: munca lor plătită a urcat de la 8 ore pe săptămână în 1965 la 21 de ore în 2011. Ceva a trebuit sacrificat, iar acel ceva a fost timpul pentru ele însele. 40% dintre mamele care lucrează și 34% dintre tații angajați spun că se simt mereu pe fugă.
Paradoxul se explică parțial prin faptul că însăși ideea de „echilibru între muncă și viața personală” e mai tânără decât pare. Expresia a apărut abia la sfârșitul anilor 1970 și a prins în anii ’80. Până atunci, generația baby boom (născuții între 1946 și 1964) nu gândea în acești termeni. Serviciul era o datorie de la care nu te eschivai nici când aveai probleme acasă, iar familia primea tot ce rămânea după program. Cele două lumi nu se amestecau. În România, acești părinți și-au crescut copiii în comunism: ambii părinți lucrau aproape din obligație, programul era fix, iar creșa și bunicii țineau loc de orice formă de flexibilitate.
Copiii lor, cei din generația X (1965–1980), au crescut adesea singuri o bună parte din zi. Au fost „copiii cu cheia de gât”: veneau singuri de la școală, își încălzeau mâncarea și stăteau afară până se întuneca. Paradoxal, cercetătorii arată că libertatea copiilor s-a redus treptat între 1950 și 1990. Ajunși părinți, cei din generația X au vrut să fie mai prezenți, dar nici ei nu au avut mult spațiu de manevră. Au ales o soluție de compromis: dacă pierdeau serbarea din cauza serviciului, recuperau în weekend.
Ruptura a venit odată cu milenialii (1981–1996), primii care au contestat ideea că trebuie să fie la dispoziția angajatorului la orice oră. Pentru ei, munca de acasă și pauza de prânz petrecută cu copilul au devenit instrumente de zi cu zi, iar efectul se vede mai ales la mame. Un studiu CEPR publicat anul acesta arată că munca la distanță le ajută să rămână angajate cu normă întreagă după naștere. Asta sugerează că reîntoarcerea forțată la birou, pe care o impun tot mai multe companii, poate avea consecințe directe asupra carierelor femeilor. Flexibilitatea a adus însă și o nouă formă de epuizare, fiindcă milenialii încearcă să fie simultan profesioniști de top și părinți foarte implicați, fără să renunțe la niciuna dintre ele.
Cei mai tineri părinți, din Generația Z (născuți după 1997), par să fi tras concluzii din oboseala celor dinaintea lor și pun accentul pe limite. Laptopul se închide la ora stabilită, notificările se opresc, iar un termen-limită poate să aștepte dacă e vorba de un moment important pentru copil. Discuția nu mai privește doar câte ore stai lângă copil, ci și cât de prezent ești emoțional. Rămâne de văzut cât de ușor se pot impune aceste limite pe o piață a muncii ca cea românească, unde lucrul de acasă e încă o excepție.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original