Aproape oricine a trecut de 40 de ani a simțit la un moment dat că un an întreg a trecut cât o lună. Senzația nu e doar o impresie, iar explicația nu stă în ceas, care numără aceleași 24 de ore pe zi la orice vârstă. Stă în felul în care creierul înregistrează și, mai ales, își amintește ce am trăit. O analiză citată de The Independent adună cinci explicații pe care cercetătorii le propun pentru acest fenomen. Aproape toate duc la aceeași concluzie: timpul pe care îl simțim depinde mai mult de ce se întâmplă în viața noastră decât de trecerea anilor.
Prima explicație ține de aritmetică. Pentru un copil de 10 ani, un an înseamnă o zecime din tot ce a trăit până atunci. La 50 de ani, același an mai reprezintă doar 2% din experiența de viață. Fiecare an nou ocupă astfel o parte tot mai mică din întreg, iar mintea pare să-l cântărească proporțional: devine tot mai scurt, deși în calendar are aceeași lungime.
Mai interesantă e a doua explicație, cea a „deficitului de noutate”. Memoria nu înregistrează timpul uniform, ca o cameră de filmat. Păstrează în special momentele care ies din tipar. Copilăria și tinerețea sunt pline de premiere: prima zi de școală, prima slujbă, prima mutare. La maturitate, rutina ia locul noutății, iar săptămânile ajung să semene între ele. Cu mai puține amintiri distincte care să le separe, perioadele lungi se comprimă când privim înapoi. Un mecanism apropiat funcționează și pe moment: în activitățile familiare creierul lucrează aproape pe pilot automat, iar atenția se duce spre ce facem, nu spre ceas.
Contează și încărcătura emoțională. Frica, anxietatea sau entuziasmul lasă urme puternice în memorie. Oboseala, stresul și monotonia produc în schimb amintiri șterse și greu de deosebit una de alta. De aici un paradox pe care mulți îl cunosc: o perioadă epuizantă pare interminabilă cât o trăiești, dar privită retrospectiv pare că a trecut pe nesimțite. A cincea explicație este biologică și are în centru dopamina, neurotransmițătorul implicat în motivație, recompensă și în felul în care creierul procesează timpul. Nivelul ei se poate modifica odată cu vârsta, iar schimbarea ar putea contribui la senzația de accelerare.
Vestea bună este că o parte din aceste mecanisme nu sunt fatale. Vârsta nu poate fi oprită, iar chimia creierului nu se schimbă prin voință. Rutina, în schimb, se poate rupe. Dacă lipsa experiențelor noi face ca timpul să pară comprimat, atunci un drum într-un loc necunoscut, o abilitate nouă sau o schimbare de ritm creează exact tipul de amintiri distincte care „lungesc” o perioadă în memorie. Anii nu vor trece mai încet, dar privind înapoi ar putea părea mai plini.
Sursă text și foto: G4Media — articolul original