Statele Unite riscă să piardă o confruntare mai puțin vizibilă decât cele de pe câmpul de luptă, dar cu efecte pe termen lung asupra propriei securități: cea pentru puterea maritimă. Avertismentul apare într-un editorial din The New York Times, publicat înainte de luni, 12 octombrie 2026, care leagă direct capacitatea de a construi nave de forța comercială și militară a unei țări.
Cifrele din text sunt grăitoare. În anii 1970, America producea 5% din flota mondială, măsurată în tonaj, iar astăzi ajunge la doar 0,2%. Statele Unite dispun de mai puțin de 200 de nave maritime de cursă lungă, în timp ce China are 5.500. Contează și că peste 80% din comerțul mondial se face pe mare, iar armata americană își primește majoritatea proviziilor prin flote comerciale, inclusiv pe timp de război.
Autorul explică declinul prin decizii luate în urmă cu decenii. În era Reagan, Washingtonul a renunțat să mai sprijine transportul maritim comercial, iar activitatea s-a mutat spre Japonia și Coreea de Sud. În anii 90, după Războiul Rece, reducerile bugetelor de apărare au restrâns și ramura militară a industriei navale. Între timp, China a mers în sens opus: în 2006 a inclus construcțiile navale printre cele șapte industrii strategice controlate de statul chinez, iar până în 2015 le-a trecut printre cele 10 sectoare prin care urma să domine comerțul mondial. În ultimele două decenii, producția chineză a ajuns de trei ori mai mare decât cea americană.
Miza, spune textul, depășește economia. Externalizarea construcției de nave și a altor lanțuri industriale a adus consumatorilor americani bunuri ieftine, dar a costat locuri de muncă, reziliență în aprovizionare și, în unele cazuri, securitate națională. Autorul ridică și scenariul unei blocade militare în jurul Taiwanului, în care Beijingul ar avea un avantaj clar, și amintește că China și-a retras o vreme livrările de echipamente medicale de protecție în pandemie, ca exemplu al felului în care o dependență comercială se poate transforma în pârghie politică.
Este, desigur, o opinie, nu o evaluare oficială, iar argumentul se sprijină pe tradiția lui Alfred Thayer Mahan, strategul naval american din secolul al XIX-lea, după care cine controlează mările controlează lumea. Mesajul de fond este că refacerea unei industrii navale se măsoară în ani și decenii, nu în buget de la un an la altul, iar întârzierea o face tot mai scumpă.
Sursă text și foto: Făclia de Cluj — articolul original