România are condiţiile pentru a dezvolta la scară mai mare culturi considerate până nu demult exotice, precum migdalul, smochinul sau goji, iar oportunitatea nu este doar pe piaţa locală. Pentru goji, piaţa mondială ajunge la circa 2 mld.
dolari, iar migdalele pot fi comercializate pe întreg continentul. La smochin însă piaţa românească nu e mare pentru că românii nu sunt obişnuiţi să consume aceste fructe. Aceasta este una dintre cele mai importante concluzii ale emisiunii din această săptămână ZF Agropower, un proiect susţinut de Banca Transilvania şi Penny.
„Noi, ca români, ca România, putem să facem producţie şi de smochine, şi de mere, şi de pere, şi de migdale şi putem să şi excelăm în aceste domenii, să avem o marfă proaspătă, de calitate, fără importuri. Doar că ne trebuie într-adevăr o strategie, o strategie închegată“, spune Florin Boguş, fondatorul livezii Migdalii Cireşari din Teleorman, exploatează 40 de hectare de migdal în sistem ecologic. Ferma este operată prin intermediul Kamini Prestserv, cu o cifră de afaceri de 40.
000 de lei anul trecut. Migdalul este unul dintre exemplele cu potenţial, iar cultura nu este atât de exotică pentru România pe cât ar putea părea. Florin Boguş aminteşte că în România s-au făcut cercetări asupra migdalului timp de zeci de ani, există soiuri consacrate şi fond de germoplasmă, iar în ţară se găsesc chiar şi exemplare foarte vechi.
Investiţia iniţială într-o astfel de fermă este estimată de el la circa 2. 500 de euro/ha, la o densitate de 300-400 de plante/ha, însă livada are nevoie de câţiva ani până să intre în producţie economică. Avantajul major este produsul final: spre deosebire de alte fructe, migdalele nu sunt perisabile şi pot fi depozitate şi comercializate luni după recoltare.
Acest lucru deschide inclusiv posibilitatea exportului. „Migdalele, nefiind perisabile, se pot păstra multe luni, au o coajă care le ţine intacte şi nu se degradează. Putem să ieşim cu migdalele pe piaţă proaspete, bune şi peste trei luni şi peste patru luni de la recoltare.
Nu suntem condiţionaţi de factorul timp“, explică Florin Boguş. Problema este scara. Boguş estimează că România are în prezent circa 100 de hectare de migdal.
„Dacă în loc de 100 de hectare de migdali în România am avea 1. 000, 5. 000, 10.
000 de hectare, ar fi mult mai uşor ca să ieşim pe piaţa internaţională, unde se cer cantităţi, unde se cere constanţa“, spune Boguş. Soluţia, adaugă el, este cooperativa, prin care fermierii pot pune împreună producţia, procesarea, utilajele şi desfacerea. Florin Boguş, fondator, Migdalii Cireşari: Migdalele, nefiind perisabile, se pot păstra multe luni, au o coajă care le ţine intacte şi nu se degradează.
Putem să ieşim cu migdalele pe piaţă proaspete, bune şi peste trei luni de la recoltare. La Buzău, Valentin Badea demonstrează un alt model. A început în 2020 cu aproximativ 400 de smochini, apoi a continuat plantările şi a ajuns la 616 pomi.
Şi-a produs singur materialul săditor pornind de la smochini existenţi în zonă încă din anii ’70, tocmai pentru a avea plante adaptate condiţiilor locale. „Am făcut singur materialul săditor din doi smochini pe care îi aveam acasă şi de la vecinii mei, pomi pe care îi avem de la un vecin din anii ’70. Am considerat că sunt aclimatizaţi zonei şi atunci va merge.
În 2020 am plantat în jur de 400 de pomi, după care în 2021 încă 200 şi ceva şi am ajuns la 616 pomi“, spune Valentin Badea, fondatorul Livada cu Smochini. Modelul său de business este construit în jurul vânzării directe: clienţii vin în livadă, pot consuma fructe acolo şi plătesc ceea ce culeg pentru acasă. Badea estimează că înfiinţarea unui hectar ar putea ajunge la circa 20.
000 de euro dacă materialul săditor este cumpărat. „Nu merge o astfel de fermă dacă nu găseşti clientul în ziua respectivă să-ţi cumpere. Dacă stă două zile pe raft, s-a stricat.
Prefer să vină omul să-şi culeagă“, spune el despre motivul pentru care a ales vânzarea directă şi nu retailul.