Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Mircea Zaciu și Ion Agârbiceanu, în 1955 (Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca). În 27 august (dar la doi ani distanță) s-au născut doi eminenți istorici literari postbelici: Mircea Zaciu (27 august 1927, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) și Z.
Ornea (27 august 1930, Frumușica, Botoșani – 14 noiembrie 2001, București). Amândoi au trăit ceva mai mult de 71 de ani… Să le despletim poveștile: „Lider necontestat al școlii clujene de critică din anii ‘60-‘90, mentor al câtorva generații de studenți și profesori, Mircea Zaciu a fost un ardelean greco-catolic cu fibră de cronicar muntean exigent și acid, în descendența unui Șerban Cioculescu. Monograf, că și Cornel Regman, al lui Ion Agârbiceanu (1964, 1972), comentator consecvent al literaturii transilvănene (sintetizate în volumul retrospectiv Ca o imensă scenă, Transilvania…
), dar fără partizanat regionalist excesiv, a fost spirit cultivat și scormonitor, deschis către toate azimuturile. S-a risipit în «contribuții» istorico-literare (originale și incitante, ca de exemplu apropierea Scrisorii pierdute a lui Caragiale de Scrisoarea furată a lui Poe), alcătuindu-și majoritatea cărților din articole și studii de mică întindere. A avut însă și ambiția proiectelor majore.
”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat într-un medallion dedicat celor doi sărbătoriți. „Opera sa de-o viață – amintea profesorul Paul Cernat -, pentru care s-a bătut câteva decenii fără a apuca s-o vadă încheiată, este Dicționarul scriitorilor români, coordonat împreună cu colegii Marian Papahagi și Aurel Sasu. Odiseea alcătuirii acestuia, cu obstacolele și cenzurările aferente, e o istorie a vieții noastre literare sub ceaușism.
Cele mai captivante scrieri ale sale sunt cele de călătorie (Teritorii, în primul rând, cu consemnarea revoltelor europene ale lui 1968) și, desigur, amplul jurnal antum în patru volume – operă de prozator-moralist și, de asemenea, una dintre cele mai puternice și mai dense cronici ale ultimului deceniu de comunism. A coordonat un bun, novator volum colectiv la centenarul nașterii lui Rebreanu (1985), a condus timp de două decenii seria de «Restituiri» a editurii clujene Dacia și a alcătuit o antologie consistentă a schiței românești (1974). Nu în ultimul rând, Zaciu a fost un redutabil organizator și diplomat de culise, calități indispensabile în vremuri dificile.
” Z. Ornea, la rând: „Provenit dintr-o familie evreiască, Z. Ornea a fost cel mai consistent istoric și sociolog al ideilor literare și culturale din România modernă, cu o arie de acoperire impresionantă: neegalate până azi, cu toate limitările lor conjuncturale, monografiile sale erudite despre socialismul românesc din secolul XIX, despre sămănătorism, poporanism și țărănism tind să-și epuizeze subiectul, iar biografiile lui Gherea și C.
Stere sunt unice în cultura română (despre Junimea și junimism s-a scris, e drept, mult mai mult, că și despre viața lui Titu Maiorescu, monografiate de Z. Ornea în descendență lovinesciană). O absență majoră (Gîndirea și gîndirismul) a fost suplinită prin monografia lui Dumitru Micu.
Relevante sunt și studiile despre esteticienii M. Dragomirescu, P. P.
Negulescu și H. Sanielevici, iar studiul introductiv la ediția din 1997 a Istoriei civilizației române moderne de E. Lovinescu e, la rândul lui, o referință obligatorie.
” Ultimele zale: „Ampla sinteză despre Tradiționalism și modernitate în România deceniului al treilea, urmată, în anii ‘90 (când s-a putut) de incitanta Anii ‘30. Extrema dreaptă românească l-au expus pe autor unor reacții (ultra)naționaliste. Discipol al lui Mihai Ralea și Tudor Vianu, cu o solidă formație sociologică, filosofică și istorică, Ornea a fost un social-democrat deschis către toate ideologiile raționaliste și moderate.
A adus enorme servicii culturii române, insuficient răsplătite.