Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată shutterstock. com/Ce fac diferit părinții ai căror copii nu se prăbușesc la primul eșec O psihiatră pentru copii și adolescenți cu 18 ani de experiență, formată la Harvard și Stanford, explică ce fac diferit părinții ai căror copii dezvoltă reziliență reală.
Concluziile, publicate recent, arată că adevărata reziliență nu înseamnă să reziști fără să simți nimic, ci să continui să acționezi și să te conectezi cu ceilalți chiar și atunci când lucrurile nu merg bine. Mulți părinți confundă reziliența cu simpla îndârjire, capacitatea copilului de a „duce greul” fără să cârtească. În realitate, adevărata reziliență înseamnă altceva: capacitatea de a acționa, de a rămâne conectat la ceilalți și de a continua să te implici în viață, chiar și atunci când lucrurile nu merg bine.
Iar acest tip de reziliență nu este un traseu genetic fix, ci se formează prin relații și experiențe repetate, ceea ce înseamnă că părinții au un rol activ în construirea ei, scrie CNBC 1. Lasă copilul să experimenteze atât reușita, cât și eșecul Copiii învață că „pot să-și dea seama cum să facă ceva” doar dacă li se oferă ocazia să exerseze, să greșească și să se corecteze. Când un copil ia o notă mică sau nu intră în echipă, părintele îi permite să fie dezamăgit, iar mai târziu, când emoția s-a mai așezat, îl întreabă ce a fost mai greu și ce ar face diferit data viitoare.
2. Îi ajută să găsească probleme care merită rezolvate, nu neapărat o carieră În loc să orienteze copilul spre o meserie considerată sigură sau bine plătită, părinții rezilienți observă ce probleme reale îl frământă pe copil, de exemplu poluarea cu plastic a oceanelor, și îl ajută să documenteze subiectul, să contacteze un expert sau să organizeze o acțiune concretă, precum o strângere de gunoaie pe plajă. 3.
Îi învață cum să fie buni în relații Multe dintre cele mai dificile provocări din viața unui adult, personale sau profesionale, implică alte persoane. Copiii exersează încrederea, repararea unui conflict și cererea de ajutor atunci când părintele îi ghidează să se pună în locul celuilalt și când, la rândul lui, își cere scuze copilului pentru propriile greșeli, în văzul acestuia. 4.
Le amintește să privească dincolo de ei înșiși Copiii și adolescenții tind, în mod natural, spre gândire centrată pe sine, mai ales atunci când trec printr-o perioadă dificilă. Sarcinile mici, dar constante, hrănirea unui animal de companie, ajutorul dat unui frate mai mic sau implicarea într-un proiect de familie, le reamintesc că pot contribui și conta pentru altcineva, chiar și atunci când propria lor situație e complicată. 5.
Nu se grăbesc să le înlăture suferința Instinctul multor părinți este să înlăture rapid disconfortul copilului, cu fraze precum „nu-ți face griji” sau „vei avea și alte petreceri”. Copiii cu adevărat rezilienți nu resimt mai puțină dezamăgire sau tristețe decât ceilalți, învață doar că pot duce aceste emoții cu ei și pot continua totuși să meargă la școală, să se joace cu prietenii și să încerce din nou. De aceea, un simplu „Chiar te doare, îmi pare rău” urmat de spațiu pentru tristețe ajută mai mult decât graba de a face totul să pară în regulă.
Despre autoare: Articolul are la bază perspectiva Suzanei J. Song, psihiatră pentru copii și adolescenți și antropolog, formată la Harvard și Stanford, cu 18 ani de experiență în lucrul cu familii care se confruntă cu adversități, de la război și strămutare, până la despărțiri, respingere și presiune academică.