Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan În secolul maselor, oamenii au început să se adune nu pentru târguri, pelerinaje sau sărbători religioase, ci pentru mitinguri, parade și congrese politice. Piețele și stadioanele au devenit noile catedrale ale modernității, iar ideologiile au ocupat spațiul rezervat odinioară credințelor.
Pentru observator erau simple manifestații; pentru istoricul ideilor, liturghii ale imaginarului colectiv. Cu aproape jumătate de secol înainte, Gustave Le Bon anticipase scena. În Psihologia mulțimilor (1895), observa că mulțimile nu funcționează după regulile individului: absorbit în masă, omul nu mai gândește, ci reacționează; nu mai analizează, ci crede; nu mai cere demonstrații, ci simboluri.
Le Bon scria în Europa jobenului și trăsurilor. Cu toate acestea, a înțeles mai bine decât contemporanii săi secolul care urma să vină. Secolul maselor, al propagandei și al miturilor politice.
Dar istoria intelectuală are ironia ei: uneori, ideile fertile nu se întâlnesc direct. La aproape un secol după Le Bon, într-un birou de la University of Chicago, Ioan Petru Culianu studia manuscrise renascentiste. Nu îl interesau grevele, partidele sau revoluțiile, ci Giordano Bruno, Marsilio Ficino și tehnicile magice ale Renașterii.
Psihologia mulțimilor și magia renascentistă nu au nicio legătură. Și totuși, cei doi cercetau aceeași enigmă: cum poate fi influențată mintea umană? Le Bon căuta răspunsul în piața publică, Culianu în bibliotecă.
Primul urmărea mulțimea, al doilea imaginarul. Marile transformări moderne pot fi citite ca o migrație a puterii. În Evul Mediu, ea era concentrată în sabie; în epoca modernă, s-a mutat treptat în minte.
Napoleon observase deja fenomenul: în istorie, imaginația guvernează lumea. Oamenii nu se mobilizează pentru statistici, ci pentru povești. Secolul XX avea să devină laboratorul perfect.
Când Lenin citea despre propagandă, Mussolini studia psihologia maselor, iar Goebbels transforma politica într-un spectacol total, umbrele lui Le Bon erau deja prezente. Fascismul și comunismul au fost primele mari industrii moderne ale imaginarului. Nu întâmplător, Elias Canetti, în Masele și puterea, era obsedat de adunările gigantice ale epocii.
Observa că mulțimea nu caută doar un lider, ci și dizolvarea anxietății individuale. În masă, diferențele, frica și responsabilitatea dispar; rămâne sentimentul apartenenței. Le Bon descrisese mecanismul.
Canetti îi descria anatomia. În anii în care Canetti încerca să înțeleagă masele europene, se forma în jurul lui Leo Strauss o altă tradiție intelectuală. Allan Bloom, un discipol strălucit și viitor profesor la Chicago, avea să pună o altă întrebare: nu cum se comportă mulțimile, ci ce se întâmplă cu individul într-o cultură dominată de divertisment, relativism și opinii instantanee.
Dacă Le Bon privea mulțimea, Bloom privea omul rămas singur după dispariția marilor repere. Dar explicația profundă urma să vină din altă direcție. Carl Gustav Jung dezvoltă teoria inconștientului colectiv și a arhetipurilor: oamenii reacționează la imagini ancestrale – salvatorul, eroul, trădătorul, apocalipsa, renașterea – aceleași figuri prezente în religii, mitologie și campanii electorale.
Aici începe să se contureze lumea lui Culianu. Discipol al lui Mircea Eliade și unul dintre cei mai străluciți istorici ai religiilor ai generației sale, el înțelege că magia renascentistă nu era o colecție de superstiții, ci o știință a influenței. Magicianul nu controla natura, ci imaginația.
Edward Bernays, nepotul lui Freud și părintele relațiilor publice moderne, vorbea despre „ingineria consimțământului”. Nu e suficient să conduci oamenii; trebuie să le modelezi percepțiile și să le structurezi realitatea. În prima jumătate a secolului XX, literatura înțelege ceea ce sociologia și psihologia abia formulau.
George Orwell și Aldous Huxley propun două modele ale dominației.