În acest sens, Elena Dabija, director al Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău, a comunicat lansarea volumului „Dreptul la iluzie. Manuscrise duminicale”, lucrare realizată de Lili Bobu, sub egida Asociației Culturale ,,Regal dArt” și prefațată de academicianul Mihai Cimpoi.
”Dreptul la iluzie. Manuscrise duminicale” reprezintă o apariție editorială de colecție, o punte emoționantă între cuvânt și formă, oferind publicului o perspectivă intimă asupra universului artistic al regretatului academician Nicolae Dabija. Această lucrare bibliofilă reunește o comoară ascunsă: patruzeci și trei de manuscrise ale poemelor sale.
Scrise cu sensibilitatea specifică zilelor de duminică – momente de reflecție, liniște și conectare cu absolutul – poemele își păstrează pe pagină amprenta directă a inspirației de moment, oferind cititorului privilegiul de a vedea textul exact așa cum a prins viață sub penița autorului. Dimensiunea literară a volumului este dublată și potențată de o valoroasă componentă estetică. Textele sunt însoțite de douăzeci și una de lucrări de artă inedite, constând în portrete ale poetului, realizate în tehnici diferite de artiști apreciați: Constanța Abălașei-Donosă, Iurie Brașoveanu, Florin Buciuleac, Mihai Cătrună, Doru Cristian Deliu, Nicolae Guțu, Paul Mecet-Ciuciumiș, Bogdan-Dragoș Mihai, S.
Moisei, Stelian Onică, Gheorghe Oprea, Nana Plămădeală, Leonid Popescu, Corina Preda-Perianu, Paul Surugiu-Fuego. ”Aceste imagini nu doar ilustrează, ci dialoghează profund cu versurile, o îmbinare armonioasă dintre poezia de factură filosofică și arta portretistică, transformând fiecare pagină într-o experiență multisenzorială. Portretele capturează stări, priviri și trăiri, reflectând în plan vizual nostalgia, profunzimea și măreția temelor abordate de poet.
„Dreptul la iluzie” nu este doar o carte de citit, ci o operă de privit, de simțit și de păstrat ca o moștenire culturală de preț. Dincolo de valoarea sa literară și artistică, volumul se distinge printr-o ținută grafică de o eleganță rară, fiind conceput ca un album-eveniment, ca un obiect de cultură unicat. Fiecare detaliu reflectă respectul pentru memoria poetului și pentru exigențele colecționarilor, cu materiale de o calitate excepțională, de la texturile fine ale hârtiei alese pentru a reproduce fidel manuscrisele și culorile tablourilor, până la finisajele impecabile ale legătoriei, lucrarea realizată de Printhaus Iași, sub grija doamnei Maria Petrariu.
Coperta I este înnobilată cu o medalie aurită, reprezentând efigia poetului un simbol al prețuirii veșnice și un reper vizual de o mare noblețe lucrată la Romberfil Ploiești, de către Filip Mărgărit. Rafinamentul execuției tehnice și armonia compoziției transformă acest volum într-o adevărată piesă de colecție pentru bibliofili, o operă de artă în sine, care îmbogățește estetic orice bibliotecă. Descoperiți o succesiune grafică și lirică unică, o pledoarie pentru frumos și pentru acel esențial drept la iluzie” , a punctat Elena Dabija.
Farmecul manuscriselor duminicale dabijiene În prefațarea volumlui, academicianul Mihai Cimpoi a notat: ”Putem găși, firește, un răspuns promt la întrebarea: de ce Nicolae Dabja consacră anume duminicile scrierii poemelor sale inspirate? Știm că scria, fără excepție, tot timpul: acasă, la redacție, pe la ședințe de tot felul, în mașină, pe file de blocnotes, pe coli de format mare, pe șervețele (à la Nichita Stănescu ) sau pe bucăți de ziar. Fiind un artist și totodată un trauver (în sensul lui B.
P. Hașdeu), scrisul sau scriitura (precum s-a mai spus în noua critică) era, pentru el, un mod de existență, datorită și credinței sale, devenită programatică – adevărat crez estetic – că poetul este scris de cuvinte și nu viceversa. Ne vine, ca justificare, și sensul etimologic al vocabulei duminica: de la latinescul domenica, dias = Ziua Domnului.
Scrisul, scriitura era, în concepția lui, o religie sui generis, un prilej fericit de a comunica și a se cumineca, a se raporta la Divinitate, căci Heidegger stabilește autoritar că „ctitoria ființei este legată de semnele zeilor”. Duminicile îl întăreau în convingerea că, în contextul neprielnic ființei de azi, „mai există ceva sfânt” și că ni se oferă un reazem existențial: atât „Cât mai avem ceva sfânt, / Vom trăi pe-acest pământ”. Fiind axată pe un mesaj divin arhetipal, poezia scrisă în Ziua Domnului ne duce la Logosul Primordial: ea alimentează permanent speranța că prin frumsețea graiului poeții se pot apropia de lucrurile izvodite de Domnul.
Ființei i se oferă, în această zi, un dar deosebit: de a se elibera, prin cuminecare, sinonimizată cu comunicarea, de toate necazurile cotidiene aduse de celelalte zile, de a se mântui, în ce-i privește pe poeți, ctitorii Ființei, prin cântec, prin puterea sfântă a acestuia, demonstrată de Orfeu. Nicolae Dabija a avut prin excelență conștiința că prin poeme, inclusiv cele duminicale, întrunite aici de pasionata de Frumos Lili Bobu, se află mereu pe urmele cântărețului divin”. „Bucuroasa tristețe” a manuscriselor duminicale În plus, Lili Bobu, de la Asociația Culturală Regal dʼArt, a accentuat, în cadrul postfeței, faptul că ”Într-o epocă a ecranelor reci și a textelor virtuale, prezentul volum își propune să recupereze și să restituie publicului cititor acea vibrație unică a scrisului de mână, o invitație în laboratorul intim al unui spirit ales, un poet al punților între pământ și cer, între trecut și viitor, între durerea basarabeană și speranța neamului întreg.
Fiecare pagină inclusă în această ediție document este o hartă a unei neliniști metafizice, o mărturie vie în care cuvântul se luptă să prindă forma rimei perfecte și a metaforei mântuitoare. Manuscrisele duminicale, liturghii ale înălțării cuvintelor, ne oferă cheia spre sanctuarul lăuntric al creației poetului, unde ,,timpul blând curgea – napoi’’, într-un spațiu de reculegere și confesiune, o întoarcere la esențe, la acea ,,bucuroasă tristețe’’ care constituie ,,firea și natura talentului său”, o „caligrafie a interiorității prin descrierea spectaculoaselor peisaje ale sufletului, prin zeificarea trăirii și poetizarea Universului prin beatificare”. Cititorul nu mai este un receptor pasiv, ci martorul clipelor de grație sau de zbucium în care s-au născut capodoperele dabijiene.
”Poetul este ca preotul care aduce ploaia/pe arșiță,/cântând-o”, iar aceste manuscrise sunt rugăciunile sale tăcute, acel ”cer lăuntric” al creației, purificat de fulgerul inspirației. Așa cum spunea Grigore Vieru despre Nicolae Dabija, ”sunt vremuri când lipsește și preotul, și oșteanul, și învățătorul, și filosoful. Și atunci, poetul trebuie să-i suplinească pe toți”.
În zilele sale de duminică, poetul a împlinit cu smerenie această misiune. Departe de tribună, desprins de zgomotul cetății, și-a exercitat dreptul la iluzie, nu ca pe o evadare din realitate, ci ca singura modalitate ontologică de a o suporta și de a o transfigura, o punte fragilă aruncată peste abisurile cotidianului, o încăpățânare a speranței în fața efemerului, o formă superioară de luciditate, aceea care vede cu ”ochiul al treilea” ceea ce existența imediată o ascunde. Fiecare filă a ”fidelului caligraf” poartă amprenta unei atitudini demiurgice discrete: aceea de a plăti, uneori cu prețul vieții, dreptul de a visa.
Atât timp cât ne păstrăm ”dreptul la iluzie”, spiritul nostru rămâne liber. Publicarea manuscriselor reprezintă o reverență în fața marelui poet și a marelui prieten, care ne vorbește cald, direct de pe foaia de hârtie. Opera sa face parte din tezaurul literaturii române, iar salvarea grafiei sale înseamnă salvarea unui capitol de istorie culturală.
”Să lași în urma ta o dâră de lumină” este crezul pe care academicianul Nicolae Dabija l-a urmat, iar aceste pagini o dovedesc cu prisosință”.