Franța ar fi intrat din nou în același moment periculos al furiei fără țintă clară care a deschis, în 1789, un secol de zbucium, susține Voicu Ienci într-un editorial publicat duminică, 18 octombrie 2026. Autorul compară revolta care a cuprins Parisul și apoi întreaga Republică cu începuturile Revoluției Franceze și avertizează că strada, lipsită de program, nu produce soluții, ci doar slăbește societatea.
Punctul de plecare al argumentului este că Revoluția din 1789 nu a avut de la început o ideologie unitară. A pornit ca o mișcare pestriță, cu cereri foarte diferite: limitarea constituțională a monarhiei, pâine, eliberarea unor deținuți, radicalism republican, redistribuirea bogăției și chiar eliminarea fizică a unor categorii de francezi. Singurul liant, spune Ienci, a fost o stare psihologică colectivă, revolta împotriva a tot ce exista în prezentul politic. Ea a mers de la monarhia constituțională la Convenția girondină, a alunecat în teroarea iacobină, apoi s-a întors spre Convenția thermidoriană și Directorat.
Concluzia pe care autorul o trage din acea perioadă este că violența radicală nu creează soluții. Statul fie se dizolvă, fie alunecă în autoritarism, din nevoia de ordine și predictibilitate, iar Revoluția a sfârșit în Consulat și în monarhia napoleoniană devenită imperiu. Ideile iluministe au căpătat consistență instituțională abia după 1815, în deceniile până la A Doua Republică, și au fost rafinate până aproape de Primul Război Mondial. Ienci rezumă totul într-un bilanț dur: o sută de ani de frământări și milioane de vieți pierdute, pornite de la căderea Bastiliei, un episod pe care îl consideră mai obscur decât îl face mitologia națională.
Paralela cu prezentul e apăsată. Revoltele de la Paris s-au extins, în descrierea sa, de la granița de nord, cu ecouri până în Belgia, la Marsilia, în sud. Administrația Macron și guvernul socialist Lecornu i se par la fel de fragile ca miniștrii lui Ludovic al XVI-lea după demiterea lui Necker. Autorul vede lipsa de program chiar în felul în care se desfășoară mișcarea. Radicalii de stânga nu reușesc deocamdată să-și împace ideile cu platforma vestelor galbene, iar revendicările inițiale ale revoltei liceelor par să se dizolve într-o evoluție anarhică, cu tribuni și oratori de colț de stradă în tradiția lui Desmoulins, mutați acum în online.
Este o opinie, nu o relatare de fapte, iar paralela istorică aparține autorului. Titlul editorialului, cu trimitere la Gabriel García Márquez, sugerează că miza o depășește pe cea a Franței și privește Europa în ansamblu. Fragmentul disponibil se oprește însă înainte ca această parte a demonstrației să fie dezvoltată.
Sursă text și foto: Cluj1 — articolul original