Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Instantanee foto din Vâlcov, numită și „Veneția Basarabiei”, 1930. Senatorul Pan Halippa invoca, în aprilie 1927, în timpul dezbaterilor pentru adoptarea legii privind organizarea și exploatarea pescăriilor, situația pescarilor lipoveni din Delta Dunării, dinspre Nistru.
Una precară, de neîncredere în autorități… „Acum câțiva ani în urmă – își începea conu’ Halippa discursul – am avut prilej să vizitez Vâlcovul și Cetatea Albă. Constatarea la care am ajuns este aceasta: dacă înainte de război pescăriile de la Vâlcov și din apele limanului Nistrului erau cunoscute în toată Rusia cu produsele lor renumite, după război și după unire, aceste produse ale Vâlcovului și ale apelor limanului Nistrului aproape au dispărut de pe piață, au devenit o raritate. De unde înainte de război Vâlcovul era mândria noastră, a basarabenilor, și era cercetat de negustorii din centrele cele mai mari rusești, sub regimul nostru românesc, Vâlcovul a ajuns un fel de câmp de experiență pentru toți nepregătiții în ale administrației, care veneau acolo pe capul pescarilor și nu se mai dădeau duși, încât devenise adevărată vorba moldovanului: «unul cu undița și șapte cu lingura»”.
„La un moment dat – urma Pan Halippa -, situația pescarilor era cu desăvârșire jalnică și insuportabilă. Altă dată, în trecut liberi ca păsările mării, ei pierduse acum dreptul de a se mișca în stihia lor, nu aveau dreptul să-și realizeze produsul muncii lor liber, așa cum le impunea interesul. Și în cele din urmă, ei au ajuns la atâta lipsă și sărăcie, că nu puteau să-și procure nici făină, nici îmbrăcăminte, pe lângă că nu avea uneltele de pescuit, pentru că acestea se stricaseră și altele noi nici nu aveau de unde să și le procure și nici nu aveau cu ce.
Era o jale să te uiți la oamenii aceștia, care înainte vreme ajunseseră cunoscuți în piața mare a Rusiei, și care acum ajunseseră muritori de foame. Și de unde venea această jalnică stare a acestor oameni? Venea tocmai de acolo că ei își pierduseră voia bună care este condiția indispensabilă pentru ca cineva să progreseze și să adune de pe urma muncii sale.
De unde putea să fie voie bună la acești oameni, când toți acei din administrația țării, cu care veneau în contact, nu-i trată altfel decât cu cuvinte de insultă, de bolșevici? ”. Tot aci: „Și bolșevici pentru ce oare?
Pentru că nu știau limba românească? Dar de ce să i să ceară limba românească unui pescar, care din copilăria lui, de când se înrudește cu marea, cu stihia aceasta, nu are nici timpul și nici nevoia de a ști limba românească? El de abia poate ști limba lui rusească, pe care a învățat-o de la mamă.
Acei care au venit în contact cu oamenii aceștia, au putut constata că ei sunt foarte zgârciți la vorbă. Aproape zile întregi nu vorbesc nimic. Le ce?
N-au nevoie. De altfel îi împiedică meseria, pescuitul se face în liniște și tăcere. Așa încât se creează o psihologie de oameni tăcuți, oameni concentrați în sine, oameni pașnici și în tot cazul departe de a îndreptăți bănuieli la administrație, că ar fi niște răzvrîtiți împotriva ordinii de Stat și ca atare urmăriți.
Așa s-a întâmplat că nimeni nu a fost lăsat în drepturile câștigate, nimeni nu a fost lăsat să se bucure de viață și de produsul muncii lui, iar bietul Vâlcov, altădată un centru foarte înfloritor, ajunsese să-ți facă milă”. Mai departe: „Totuși oamenii nu au dat semn că nu recunosc Statul nostru, că nu vor să deprindă rânduielile din țara noastră. Dimpotrivă, orișice dispozițiune a venit de la centru, ei au primit-o.
Rămâneau însă nedumeriți cum se poate ca Bucureștii să dea ordine care contraziceau pe de-a întregul obiceiurile stabilite și mai ales nevoile pe care le dictează meseria, profesiunea. Rămâneau nedumeriți și nu găseau nici o scăpare.