Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Camera Deputaților De aproape 100 de ani, românii nu au mai fost chemați la urne înainte de termen. Ultima dată s-a întâmplat în decembrie 1933, sub regele Carol al II-lea, într-o țară în care Coroana hotăra când se încheie o legislatură.
De atunci, nicio alegere parlamentară anticipată nu a mai avut loc, nici după 1989. Perioada era una tulburată. România abia ieșea din cea mai grea parte a Marii Crize Economice, partidele se dezbinaseră, iar relația lor cu Carol al II-lea se răcea vizibil.
Peste tot în Europa, extrema dreaptă prindea putere, iar România nu făcea excepție. Constituția din 1923 îi dădea regelui libertate aproape totală: putea dizolva ambele Camere sau doar una. Trebuia doar ca decretul să fixeze alegerile în cel mult două luni și întrunirea noului Parlament în cel mult trei.
Pe 14 noiembrie 1933, Carol al II-lea l-a însărcinat pe liberalul Ion G. Duca să formeze Guvernul, în locul național-țărăniștilor. Pe 18 noiembrie, Parlamentul, ales abia în vara lui 1932, a fost dizolvat prin decret regal.
Alegerile pentru Camera Deputaților au fost stabilite pe 20 decembrie, iar cele pentru Senat s-au ținut etapizat, între 22 și 29 decembrie. Era al treilea scrutin parlament ar în trei ani. Ordinea era aproape mereu aceeași: regele numea un nou premier, apoi dizolva Parlamentul, iar Cabinetul proaspăt instalat organiza alegerile.
Istoricul Ioan Scurtu explică ce însemna asta în practică: noul Guvern își punea oamenii în prefecturi și primării, iar aparatul administrativ îi oferea partidului de la putere un avantaj uriaș. Vorba care circula în epocă, atribuită conservatorului P. P.
Carp, spunea totul: cine are guvernul, are și parlamentul. Rezultatul a validat regula. Liberalii au strâns oficial 1.
518. 864 de voturi, în jur de 51%, iar în Camera Deputaților au ajuns la 300 de mandate din 387. Național-țărăniștii, principala opoziție, au primit circa 14% din voturi și doar 29 de locuri.
În Senat, dominația PNL a fost la fel de clară. Decalajul se explică prin legea electorală din 1926 și „prima electorală”. Partidul clasat pe primul loc, cu peste 40% din voturi, primea din start jumătate dintre mandate.
Restul se împărțea proporțional între toate formațiunile eligibile, inclusiv câștigătorul. Campania s-a desfășurat în plin conflict între stat și legionari. Poliția și legionarii s-au confruntat violent, cu morți și răniți.
Pe 9 decembrie, Guvernul Duca a scos Garda de Fier, formațiunea electorală a Mișcării Legionare, în afara legii, acuzând-o că vrea să schimbe prin forță ordinea constituțională. Reacția a venit rapid. Pe 29 decembrie 1933, la nouă zile după votul pentru Cameră, Ion G.
Duca a fost ucis de legionari pe peronul gării din Sinaia, în timp ce se întorcea de la o audiență la rege, la Castelul Peleș. Locul lui a fost luat de Gheorghe Tătărescu. Scrutinul din 1933 nu a fost o excepție.
Între 1919 și 1937, România a organizat zece alegeri parlamentare: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937. Schimbările de guvern aduceau aproape de fiecare dată dizolvarea Parlamentului: Averescu în 1920, revenirea liberalilor în 1922, Maniu în 1928, Iorga în 1931. Doar parlamentele din 1922 și 1933 și-au dus mandatul practic până la capăt.
Ca medie, un Parlament interbelic dura în jur de doi ani. Alegerile din 1937 au fost decisive. Pentru prima dată de la introducerea sistemului din 1926, niciun partid nu a trecut de pragul de 40% necesar pentru prima electorală.
Criza politică de după vot a pregătit terenul pentru regimul autoritar al lui Carol al II-lea, instaurat în februarie 1938. Constituția actuală lasă mult mai puțin loc de manevră. Parlamentul poate fi dizolvat doar dacă nu s-a acordat votul de învestitură pentru un Guvern în 60 de zile de la prima solicitare și după cel puțin două respingeri.
În plus, există și alte limite privind momentul în care se poate face acest lucru.