Recep Tayyip Erdoğan spune clar că Turcia nu va alege între Occident și noile centre de putere. Ankara rămâne în NATO, dar își apropie în continuare Beijingul și păstrează deschise canalele cu Moscova și Teheranul. Într-un interviu pentru Newsweek, președintele turc a descris această strategie ca pe un răspuns la o lume în schimbare: „Centrul de greutate al lumii se schimbă”. Declarația contează pentru că vine de la al doilea cel mai mare aliat NATO ca efective militare, stat care controlează accesul în Marea Neagră. Aliații occidentali au nevoie de Turcia tocmai în această regiune, iar acum aud de la Erdoğan că loialitatea Ankarei nu mai e exclusivă.
Poziția nu e nouă, dar e formulată mai direct ca până acum. La începutul lunii septembrie, Erdoğan respingea ideea că apropierea de Organizația pentru Cooperare de la Shanghai ar însemna o ruptură de Occident. Din acest bloc fac parte China, Rusia, India și Iran. Liderul turc vorbea atunci despre o politică externă „la 360 de grade”, prin care Turcia să-și crească influența fără să depindă de o singură tabără. Interviul din Newsweek duce ideea mai departe. Turcia nu mai apare ca un aliat nemulțumit care negociază cu Vestul, ci ca o putere de mijloc care vrea să profite de fragmentarea ordinii internaționale.
Relația cu Rusia arată cel mai bine cum funcționează acest echilibru. Erdoğan a păstrat legătura directă cu Vladimir Putin pe toată durata războiului din Ucraina, deși cele două țări au interese opuse pe mai multe dosare regionale. Ankara a transformat această poziție în capital diplomatic. Recent, Erdoğan s-a oferit să găzduiască o întâlnire la nivel de lideri despre negocierile pentru Ucraina, iar Volodimir Zelenski a spus că Kievul este deschis la o astfel de inițiativă. Dacă întâlnirea are loc, Turcia ar consolida un rol pe care și l-a construit metodic: acela de mediator acceptat, pe rând, de ambele părți.
Pentru România, miza e concretă. Turcia este membră NATO din 1952 și, alături de România și Bulgaria, este unul dintre cei trei aliați de la Marea Negră. Regiunea a devenit esențială pentru securitatea flancului estic. Cele trei state colaborează deja pe teme precum deminarea apelor. Un partener turc care își păstrează angajamentele din Alianță, dar vorbește în paralel cu Moscova, poate fi util ca intermediar. Pentru București rămâne însă o necunoscută: nu e clar cât de previzibilă ar fi Ankara într-o criză în care ar trebui să aleagă.
Formula lui Erdoğan are totuși limite. Turcia vrea toate avantajele apartenenței la NATO fără să accepte toate constrângerile ei. În același timp, vrea acces la puterile care contestă actuala distribuție a influenței globale, fără să devină dependentă de ele. Atâta timp cât Occidentul are nevoie de Turcia la Marea Negră și în Orientul Mijlociu, iar Rusia și China o curtează, Ankara își poate permite această ambiguitate. Problemele ar apărea dacă tensiunile dintre cele două tabere ar crește atât de mult încât echidistanța să nu mai fie posibilă.
Sursă text și foto: G4Media — articolul original