♦ Mara Ionescu s-a apucat de scrimă la vârsta de şase ani, după ce practicase înainte şi un an de înot ♦ La început, ce a atras-o a fost faptul că se putea „juca” cu săbiile, însă sala de scrimă a devenit nu doar locul unde se antrena, ci chiar a doua ei casă ♦ A obţinut cinci titluri naţionale consecutive, dar şi alte titluri la competiţii internaţionale, însă ea îşi doreşte să participe la Campionatele Europene de Cadeţi. Cum ai descoperit scrima?
Cum te-ai apucat de acest sport? Ce vârstă aveai? La vârsta de şase ani, după aproximativ un an de înot, împreună cu tata mă uitam pe internet la diferite sporturi, pentru că voiam să aleg ceva nou.
La un moment dat, am văzut un videoclip cu scrimă, mai exact, cu proba de sabie, şi mi s-a părut fascinant. Prima mea întrebare a fost: „Dar chiar se lovesc cu săbiile? Şi chiar au voie să facă asta?
” După aceea i-am spus tatei că vreau şi eu să încerc. Şi, fără să îmi dau seama, de acolo a început aventura mea în scrimă. Ce te-a atras cel mai mult la acest sport?
Cum te-a convins să îl practici în continuare? Cred că la început cel mai mult m-a atras faptul că ne puteam „juca” cu săbii şi că totul mi se părea foarte interesant şi diferit. Întotdeauna mi-a placut atmosfera de la clubul sportiv Riposta.
Este un colectiv foarte unit, unde ne susţinem unii pe alţii, ne facem prieteni şi, cel mai important, mergem cu plăcere la antrenamente. Pentru mine, sala de scrimă nu este doar locul unde mă antrenez, ci este şi a doua mea casă. Sunt înscrisă la Clubul Sportiv Riposta din Bucureşti.
În primul rând, pentru că îmi place foarte mult scrima. Mi se potriveşte combinaţia dintre viteză, strategie şi faptul că trebuie să iei decizii foarte rapide. La început, aveam trei antrenamente pe săptămână, dar pentru că îmi plăcea din ce în ce mai mult, am ajuns treptat să merg aproape în fiecare zi, din proprie iniţiativă.
Antrenorii şi părinţii mei m-au susţinut tot timpul şi nu am simţit vreodată că trebuie să fac asta din obligaţie. Rezultatele au început să apară şi, cumva, trecerea de la hobby la sportul de performanţă s-a întâmplat treptat, aproape fără să-mi dau seama. Cred că primul moment în care am început să mă gândesc că poate pot ajunge mai departe a fost atunci când am început să câştig concursuri şi chiar să mă clasez înaintea unor sportive mai mari decât mine.
Atunci am prins mai multă încredere şi am început să mă întreb: „Oare până unde pot ajunge? ” Şi aventura a continuat. Cât de dificil a fost parcursul tău până în acest punct?
Nu aş spune că a fost foarte dificil, pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Dar au fost multe sacrificii şi cred că acestea fac parte din viaţa oricărui copil care practică un sport de performanţă. Sunt multe ore petrecute în sală, antrenamente tehnice şi fizice, oboseală, frustrări şi momente în care nu îţi iese ceea ce vrei.
În plus, trebuie să îmi împart timpul între şcoală şi scrimă, iar pentru alte activităţi sau joacă rămâne puţin timp. De exemplu, în vacanţele de vară, când alţi copii mergeau în parc sau la piscină, eu mergeam la două antrenamente pe zi. Satisfacţia vine atunci când vezi că ai progresat şi că toată munca începe să dea rezultate.
Iar faptul că am avut mereu susţinerea antrenorilor şi a familiei a făcut totul mult mai uşor. Părinţii mei nu au pus niciodată presiune pe mine să câştig, ci m-au încurajat să muncesc şi să mă bucur de ceea ce fac. Cel mai mult m-au susţinut antrenorii mei, Lucian Dima şi Sandu Constantin, împreună cu familia mea.
Fiecare a avut un rol important şi cred că fără susţinerea lor nu aş fi ajuns până aici. Care sunt dificultăţile pe care le ai când vine vorba de antrenamente? Una dintre cele mai mari provocări pentru mine este să reuşesc să împart timpul între şcoală şi sport.
Dimineaţa trebuie să ajung la antrenament, apoi merg direct la şcoală şi fac tot ce pot ca să am rezultate bune atât la sport, cât şi la şcoală. Uneori programul este destul de complicat şi simt că ziua este prea scurtă.