Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Sursa: David J Harris Jr. David Cifaldi, 32 de ani, urca împreună cu doi prieteni spre vârful Granite Peak, cel mai înalt munte din Montana, când a alunecat pe o piatră și a căzut peste unul dintre bastoanele sale de trekking.
Bastonul i-a străpuns tricoul, rucsacul și, în cele din urmă, propriul corp. Ceea ce a urmat este o poveste despre sânge rece, prietenie și importanța de a avea mereu o modalitate de a chema ajutor în sălbăticie. Cei trei prieteni porniseră ascensiunea la ora 2 dimineața, cu planul de a campa peste noapte pe platoul Froze-to-Death și de a ajunge apoi pe vârf, aflat la aproape 3.
900 de metri altitudine. Cifaldi mai ajunsese pe platou de câteva ori, dar niciodată pe vârf. Vremea era perfectă — temperaturi moderate, soare, fără vânt — iar summitul părea, în sfârșit, la îndemână.
Atunci, Cifaldi și-a pierdut echilibrul. „S-a întâmplat”, povestește el. „Chestia asta iese din mine.
” Bastonul îi intrase oblic în mușchiul latissimus dorsi, sub axila stângă, și ieșea prin spate, scrie nytimes. com Cifaldi lucrează ca asistent medical specializat în îngrijirea rănilor la un spital din Billings, Montana, iar în momentul accidentului acest lucru i-a salvat, practic, viața. Nu simțea durere, nu sângera, respira normal și putea simți bastonul prin piele.
Unul dintre prieteni a trimis un semnal SOS printr-un telefon cu GPS, iar celălalt a fotografiat rana, ca Cifaldi să o poată evalua singur. „Eram destul de sigur că nu era în piept sau în plămân”, spune el. Sperând să evite o costisitoare evacuare cu elicopterul, s-a plimbat puțin, a verificat că nu are amețeli și le-a precizat prietenilor: „Cred că putem ieși de aici singuri.
” Cu echipele de căutare-salvare în alertă, cei trei au coborât încet muntele, traversând câmpuri de bolovani și porțiuni acoperite de zăpadă, cu pauze dese. Unul dintre prieteni mergea înainte, avertizând ceilalți drumeți că urmează cineva cu o rană „de speriat”, dar asigurându-i că era, altfel, bine. Celălalt prieten rămânea aproape, monitorizând rana, după ce Cifaldi îi oferise un curs rapid de prim ajutor pe traseu.
Chiar și rănit, s-a simțit în siguranță — avea alături, spune el, doi prieteni „de nezdruncinat”. A știut că va fi bine când, la jumătatea coborârii, s-au oprit pentru o gustare și prietenii au început să facă glume. Până la ora 15:30, după ce parcursese aproape 16 kilometri, Cifaldi era deja într-o ambulanță, în drum spre cel mai apropiat spital — bastonul rămăsese în corpul lui timp de șapte ore.
La spitalul mic din apropierea muntelui, a rugat-o pe o asistentă să-i scoată bastonul, dar aceasta i-a răspuns: „Dacă începi să sângerezi, nu te pot ajuta. ” A fost transferat, la cererea lui, la propriul spital din Billings, refuzând ambulanța și rugându-și prietenii să-l ducă ei cu mașina. Odată ajuns la camera de gardă a propriului loc de muncă, Cifaldi a devenit, spune el cu umor, „un tip foarte popular” — echipa medicală a acționat rapid, cu radiografii și analize de sânge.
Din cauza altui caz de traumă aflat înaintea lui, intervenția chirurgicală ar fi însemnat o așteptare de două ore, ceea ce l-a determinat să ceară insistent scoaterea imediată a bastonului. Medicii au recurs la o sedare conștientă — pacientul este anesteziat, dar rămâne treaz — și au extras obiectul, introducând apoi un tub de drenaj în zona afectată. „Când mi-am revenit, atunci am simțit prima dată durerea”, povestește el.
Cea mai importantă concluzie a lui Cifaldi din tot acest episod este simplă: ai nevoie de o modalitate de a contacta serviciile de urgență, indiferent cât de experimentat ești. „Nu sunt un drumeț amator. Sunt în formă și activ — mă antrenam pentru un maraton când s-a întâmplat asta.
A fost pur și simplu un accident nefericit”, spune el. Posibilitatea de a contacta o echipă de căutare-salvare, chiar și de pe un vârf izolat de munte, a făcut, în cuvintele lui, „toată diferența din lume”.